marți, 7 august 2012

Vine toamna

Cântec blând șoptit în leagănul de seară,
Vers cu vers, rostit pe aripă de vis,
Mă-ntorc spre geam să-mi iau rămas bun de la vară,
Zâmbind acum când soarele s-a stins.

Vânt, mesager tăcut, mă mângâie pe tâmple,
Se-ascunde jucăus pe sub perdeaua-naltă,
De-ar fi un trup, l-aș urmări pe trepte,
Și voi să-l prind, și să-l surprind în faptă.

Pornește luna, pe nocturnica-i cărare,
Arde de lumină, într-o sferă înghețată,
Nu se oprește, nu vrea ca să mă asculte,
Măcar o clipă, ochii să-mi alunece pe gheață.

Se schimbă clipa, ce își făcu culcuș în iarbă,
Pornește-acum, încet, agale, urmându-și doica binefăcătoare,
Spre alte zări, spre alt cămin, spre alte lumi, din altă zare,
Uitându-mă aici, sub steaua toamnei reci și-a ploilor din mare.


duminică, 13 martie 2011

Eterna desparțire

Mă întristează iubirea dintre doi copaci,
Separați, de veșnicia unui drum de țară,
Se tot privesc, de zeci de ani,
Jurându-și nemurirea în fiecare primăvară.

Pe sub pământ, ascunse ramuri își croiesc,
Neîncetat, drumul spre întâlnire,
Orbecăiesc așa, de zeci de ani,
Speranța de unire.

Doar vântul le mai poartă pe-nserat o frunză,
Un bilețel pe-ascuns, jurându-și doar iubire,
Nădăjduiesc, de zeci de ani, la o minune,
Visând, sperând în iminenta lor îmbrățișare.

Sunt doi copaci ce se ating prin crengi,
Și-și mângâie prin ramuri, muguri,
Își tot zâmbesc, se tot foiesc,
Dar despărțiți ei sunt, în două lumi,
De singuraticul nebun, ce-i însuși drumul.

luni, 7 martie 2011

Spre tine

Mă topesc pe-o geană de lumină,
Timit și rușinat, ascuns pe coama unui nor,
Și nu îndrăznesc să îmi aud nici glasul,
De teama neprihănitului meu dor.

De-atâta bunăstare mă-nfior,
Tânjesc spre zarea ce se scaldă-n fața mea, albastră,
Suspin, spre depărtări, caut s-ajung,
Privat, de dragostea-mi măiastră.

La drumul ce-am pornit, mă dor și-n vis genunchii,
Cărare n-am să mă abat, răsăritul nu am să-l împart,
Sfârșesc, urlând de dragoste și dor,
Spre tine am ajung, de mor.

Neîmpăcați se scaldă-n vrăji, ciulinii,
Meschine dansuri, tăcuți și muți, păgânii,
Mă înconjoară, fiare ale naturii,
Îmbrățisându-mă, fără puteri, nebunii.

Cad în prăpăstii mai adânci ca ura,
Mă zbat în valuri reci care îmi cer să stau,
Mă răscolesc prin măruntaie săgeți înfierbântate,
Să mă opresc îmi cer, și râd de truda lor.

Nu pot să strălucesc, decât sub soare.
Nu pot să-mbrățișez cu ale mele brațe marea,
Decât pe plaja-nmiresmată-n stele,
Pe-al cărei mal am să mă transform și eu, în alge.



luni, 14 februarie 2011

Se întorc cocorii

Se întorc din zări îndepărtate,
Agonisind căldura inimii lor calde,
Se-ntorc pe așternutul norilor povești,
Cocorii transformați din stele-n fapte.

Pururea lor, speranțele renasc,
Prin trecători de gheață se-nfiripă-n taină,
Pătrund prin taina buchetului de vâsc,
Lin, bătând din aripile clipei, oceanului dă viață.

Ard mocnind, uitate-n zări dureri,
Și-abia se mai zărește-un fir de fum,
Dă-mi palma ca să-ți ghicesc ce vrei,
Plăceri si dor, iubiri, îmbrățișări și primăveri.

Înțepeniți spre miazănoapte, ochii-mi spun să mor,
Sunt tras, aproape smuls de un refleux diurn,
Ce mai aștepți ?! Ridică-te, din lanul tău de flori,
Și fugi spre mine, învață-mă să zbor.

Se-ntorc cocori pătimași, iubita mea,
Și vreau să vii cu ei, pe urma lor cu-n braț de foc,
Pe care am sa-l sting uitându-mă în ochii tăi, și lacrima,
Va povesti în locul meu, ce-nseamnă dragostea înmiresmată-n busuioc.

Se-ntorc cocorii, draga mea.
Pătrund fără să bată-n poarta cerului senin,
Se lasă ușor, alunecând prin poarta îndepărtatului meleag,
Și-n chipul tău, se naște-un nou copil, divin.


vineri, 28 ianuarie 2011

Carpații

Limpede e cerul, sub un colț de rai,
Prind sub gene un tăiș de munte,
Rânduri, rânduri, ramuri sfinte,
Valuri solitare într-un fir de iarbă.

Storc și ultima picătură de sevă,
Dintr-o rece stâncă, acoperită-n flori,
Nu cuprind cu ochii roată,
Cât cuprind în bolta-albastră.

Văd o rămură de-alun,
Văd un blând cocoș de munte,
Vreau de-aici, s-aud cum plânge,
Vremea blândă care trece.

Nu vreau să mai văd cum ninge,
Nu mai vreau s-aud cum plouă,
Vreau să mă transform in ceață
Vreau un strop de nor să fiu.


joi, 27 ianuarie 2011

Noi doi, și marea

Cântări, sălbatece jocuri se-nvârt prin taine,
Ale nemuririi ploi se nasc în vise renascute,
Dă-mi mâna caldă-ți s-o lipesc de pieptul meu,
Și ai să simți o șoaptă pe care pot s-o spun doar eu.

Copleșește-mă cu săruturi inventate de-al tau suflet,
Azvârle-mă în labirintul plăcerilor ascunse,
Arată-mi cheia de departe, scăldată-ntr-o geană de lumină,
O rază doar, din privirea ta.

Pășim alături, atât de aproape,
Fiecare atingere ne sună-n inimi precum valurile,
Ce se sparg de țărm in nopți fără de lună,
Și-al tau curaj, ce mă împiedică să fug, cuprins de teamă.

Să ascultăm în tihnă concertul mării,
Și spume albe mici se joacă printre degetele noastre,
Împletite într-o cunună din flori de primăvară,
Ochii care ne-au rămas tăcuți, îndrăgostiți, cuprinși de viață,

Hai să alergăm pe țărmul plin de alge,
Să ne tăiem în scoici mărunte, muribunde,
Un fir de viață să lăsăm - se piardă-n urma noastră,
De negăsiți să fim, pierduți în bolta cea măiastră.




sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Monotonie de iarnă

Doar un brad părăsit am,
Strâmb, golaș și fără brațe,
Răpit din ascunsul întunecat al cărărilor de munte,
Ce-mi pălmuiește nasul, cu mirosul lui de ace, veșnic verzi.

Doar un brad am,
Orfan, străin și despuiat,
De orice poveste o vrea să-mi spună,
Nu are lacrimi, doar ace mici ce-i picură-n covor.

Ascunde-ți, chip de ceară ochii,
Din fața zorilor senini ce vin,
Tainul l-ai primit, răbdător și mut,
Ca un munte, tăiat prin inimă de văi de piatră rece.

Plâng lângă tine, dorul care ți-a secat firavul trup,
Și taci, și totuși mă faci să înțeleg, atât de bine,
Rolul tău stingher de a-mi forța un zâmbet,
Că-mi ești un falnic dulce-amăgitor izvor.

Strălucești, fără să ai pic de strălucire,
Îmi dai culoare inimii ce strigă în tăcere,
Ce vrea o frânghie din flori, culese-n răsărit, sub rouă,
Și-un cavaler rătăcitor să mă salveze din pierire.

Atingi tot ce poate fi atins,
Mă-nvelești ca noaptea-n munte necuprinsul,
Și nu auzi decât aceiași muzică sordidă,
Pe care o cânt cu glasul meu secat.

De undeva departe răsare încă o nouă dimineață,
Ce poate-o vrea, să mă înlocuiască,
Cu luminosul ei destin, ascuns sub o altă față,
Și-atunci am să mă strecor încetișor,
Cu tine-n gând, în ceață.