Sub mantia-i neagră, pământu-i adormit,
Profund, tăcut...ca mort,
Sub mantia iernii, pământu-a-ncărunţit,
Profund, mărunt...la tample.
Molcom pârâul ce curge pribeag,
Pădurea-i doar soaptă si freamăt de fag,
Cararea e tristă şi plânge-n zadar,
Căci n-o calcă nimeni, pe muguri si jar.
Noaptea-şi aprinde copii pustii,
Să spulbere vraja lunii pierdute,
Iar lămpii nu-i pasă de fluturi târzii,
Ce nopţii îi spun dimineaţă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu