Călător în vis şi dor

A-nceput să picure, cu flori,
Iar cerul s-a acoperit, în mii culori.
Dă-mi mâna, deschide-ţi palma albă,
Şi lasă-te să simţi, bucuria lor.

A-nceput să ningă peste univers,
Florile-şi pierd frumuseţile când,
În valuri de cristal,
Te-acoperă cu-ale lor petale.

Deasupra orizontului din lână purpurie,
Acolo sus, în vârful muntelui etern,
Într-un soim voi renaşte-n zbor,
Găsindu-ţi, sub ale mele aripi, somn odihnitor.

Aleargă! Prin livada fericirii...
Fugi! Joacă-te şi râzi!
Aici, pe-acest tărâm, al dragostei fior,
Să-l simţi, gustând, din rodul inimi dor.

S-acoperă, încet, cu răceală, seara
Stârnind în suflet răcoritor suspin,
Plâng în cor, în vuiet irişi,
Strânge-mă-n braţe, ca pe-un buchet de flori.

Şi noaptea a venit

Mă las acuma jos, şi plâng.
S-a sfârşit cu dragostea pe-acest pământ,
Pierd orice clipă a-nţelege,
Cum e Luna, aşa rece.

Ce jurăminte false, bat ca vântul,
Câtă dorinţă are Luna, plocoane nesfârşite să-i aduci,
Uitând c-a fost atâţia ani ascunsă,
Şi nu iubea nici-nimeni, pe acest tărâm.

Şi am zărit atunci apusul, cu aripile-i ca de vultur,
Înspăimântat, atunci l-am întrebat,
De-o fi cumva putinţă,
Să mă-nghită cu nesaţ.

Dar Luna mi-a jurat, că noaptea ei nu va veni,
Că soarele, mereu v-a străluci,
Şi mă va apăra, ştiind, că noaptea este teama mea,
Şi frig, şi foame, dor şi foarte grea.

Şi totuşi cerul s-a întunecat.
Priveam mereu la Luna mea, căci o iubeam,
Dar viaţa mea se ofilea,
Iar ea ştia, şi nu-mi spunea.

S-a pogorât, ca o manta,
De ceaţă, dură, mare, grea,
Şi am fugit, împleticându-mă, ca nu cumva,
După un nor, să nu dispară, Luna mea.

Dar m-a lăsat acuma singur!
Şi mă învârt, bezmetic ca un fluture de noapte!
Izbesc în fugă trunchiuri ude,
Tari, de piatră, trunchiui mute.

Sunt singur, fără orizontul Lunii mele,
Iar cerul-şi lasă roua peste sufletu-mi pierdut,
Ochii-mi tulburi caută un sprijin,
În spasmul tulbure, al clipei pământii.

Atât de mult am visat, când ne plimbam,
Printre ramurii-nverziţi ai primăverii zii,
La poala unui val de iarbă, unde spuma-i numai flori,
Şi mici gângănii, zboară parcă până-n nori.

Plana asupra nostră, albastrul infinit,
Ca ochii tăi cei fragezi, parcă scoşi din răsărit,
Şi veşnicia care-mi trimitea scrisori,
În care îmi spunea, că n-ai să poţi să mori.

Şi-atunci, ce caut eu acuma,
Înebunit, închis în lanţurile vrăjii nemiloase,
Împins, bruscat, lovit, de aripele morţii,
Ce-mi vrea să-mi ducă paşii, spre un tărâm de foc.

Mi-ai promis doar paradisul, Lună aspră,
M-ai părăsit lăsându-mă de mână,
Rătăcitor să fiu, prin negura încătuşată,
Ca un năuc, ce-şi caută o nouă soartă.

Piela-mi nu răzbate-n frigul nopţii,
Nici ochii-mi nu se vor mai bucura,
De-a florilor culoare, ca de lumina ta,
Ce-acum mă bântuie, prin amintirea mea.

Mă las acuma jos, şi plâng,
S-a stins lumina Lunii,
Pierdut-am şi raţiune-a-nţelege,
De ce-a fugit când a ştiut, că mor.

Marea de petale

Prin marea de petale, ţi-am zărit,
Talpa-ţi goală, cum păşea-i...
Şi am simţit, de parcă fir de iarbă aş fi fost
Atingerea-ţi catifelată.

Sub bolta soarelui, un fir de vânt, ce se juca cu norii
M-a spus, că m-am ascuns, privindu-te pe tine,
Şi te-ai întors, jucându-te cu părul tău bălai,
Eu am roşit, transformându-mă în piatră.

Luna încă mai râdea, topindu-se pe cerul străveziu,
Legănându-se alene, spre culcare,
Când tu-ai păşit şi m-ai zărit
Şi-am îngheţat deodată.

În mâna-ţi moale m-ai cuprins,
Zâmbindu-mi, fermecat m-ai prins, eu... floare,
Am rezistat, îmbrăţisându-te cu drag,
În marea de petale.

De-atunci eşti dorul meu,
Şi zâna dimineţii,
Iar seara te zăresc, pe cerul înstelat,
Sirena Lunii, după care te-ai ascuns,
Si-aud cum cânţi.

Rugăciunea lui Ştefan cel Mare

Doamne!...
Inima-mi aduce-n suflet, mult venin şi ochii-mi lăcrimează,
Se aproprie clipa, pentru care a trăi, nu-ţi cer,
Decât putere, şi braţul să mi-l faci de fier,
Să împart după nevoie, duşmanilor, blestem.

Doamne! Întoarce-ţi faţa de la mine.
Nu sunt demn de mila ta. Te rog!
Apără-mi copii, floarea, câmpul, cerul, jarul,
Sufletul, din ţara mea.

Încolţit sunt, şi pedepsit de faptele-mi lumeşti?
Doamne, pentru care-acum mă pedepseşti,
Căzând asupra mea...asupra-mi ţării Moldovene,
Valuri, de-aste fiare omeneşti.

Oh Doamne, linişteşte-mi firea, simţul,
Dă-mi tăria vântului nebun, ce smulge-n toamnă frunza arămie,
De-o aruncă pământului hulpav,flămând,
Spre care, odată toţi ne-om îndrepta, pe rând.


Iertare-ţi cer acuma, Doamne!
Puterea mea-i nimic, fără puterea Ta.
Ridică-mi râul, fulgere de foc să ardă cerul,
Trimite-mi vântul, ca s-audă, blestemaţii, că-i aştept!


Doar ţie, Doamne, îţi cer ca să-mă ierţi,
Iar de va fi să simt chemarea ta, sunt gata,
Dar ridică-mi acuma spada, în duşmani să muşte
Ca turbata, nesătulă, morţii să-i trimită.

Visul

Pornind, pe-a mea cărare către soare,
Nu ştiu când, am strivit aceste flori,
Pe care le-am văzut, doar când m-am simţit înconjurat,
De-o mare de parfum şi de-un munte de culoare.

Nu m-am simţit, şi nici nu am văzut,
În privirea lor, atât de caldă şi gingaşă,
Precum o geană de lumină ce răsare,
Din a mării valuri blânde şi domoale.

Rugăciunea, clipa stăruinei unui vis,
Dorinţa lor, ce sta în calea mea,
Aidoma unui ţel nepreţuit,
De să-l ating, depinde doar de soartă.

Mă simt condus, cu alai de umbre răcoroase,
Îmi cântă-n avangardă, un cor de îngeri ghid,
Ce-mi iau un pic, din povara ce m-apasă,
Doar să ajung în avangarda visului iubit.

Voi face un buchet cât bucuria vieţii,
Şi-am să împart la toţi, belşugul lui
Voi împărţi şi toată fericirea,
Când voi atinge, c-un sărut,
Împlinirea visului dorit.

Tu eşti primăvara mea

Bine ai venit, tulburător având de primăvară.
Mi-ai transformat brazii-mpodobiţi în promoroacă,
Într-un glob de flori, în pomii din margine de drum,
Reînvăţând natura cu parfumul lor, ne ameţeşti.

Pământu-a prins a sângera, precum inima mea,
Din zăgazul îngheţat de dor
Şi chipul cel iubit, ascuns prin răsăritele grădini,
Să-l redescopăr, ascuns, după-o tufă-n, trandafiri.

S-ascund, printre ruinele iernii, partizane pete de zăpadă,
Regăsind prin munţi, o clipă-n plus de viaţă,
Înconjurate sunt acum, de vraja nemiloasă,
A razelor de soare şi-a serii nopţi de ceaţă.

Eliberată e iubirea,
Priveşte libertatea prin inima unei ramuri înflorite,
Şi-şi strigă nemurirea,
Prin fiecare bulb de floare, ce răsare, sub privirea mea.

Aştept ascuns, acele clipe, după care,
Tânjesc şi plâng, în amorţirea aşteptării tale,
Strigă-mi când vii, de departe să te-aud,
Şi-am să sărut, covorul umed de pământ.

Tu eşti primăvara mea,
Ce mă-nsoţeşti tot anul, compus din vise de dorinţă,
Soseşti acum, de parcă-ai fi plecat cândva,
Dar mă aduci la viaţă, din adormirea în care-am fost captiv, cândva.

Vis de Primăvară.

Dis de dimineaţă, m-am trezit, îndrăgostit.
De sub neaua care s-a topit,
Sub paza razelor de aur,
Un ghiocel ce-a înflorit, mi-aduce-n dar,
Iar primăvara.

Fulgi rătăciţi bat din aripile lor de gheaţă,
Răpiţi de vântul obosit,
Osândiţi la soarta ce-i aşteaptă, plâng
... lăsându-se topiţi.

Din somnul iernii, din caldul cânt colind,
M-am trezit, zâmbind, mângâiat pe faţă,
De calde raze, ce se plimbă pe obraz,
Precum penelul marelui artist,

Mi-am amintit, de parcă a trecut o veşnicie,
Pierdut prin negura dorinţei efemere,
De clipa ce acuma-mi se oferă,
Revenirea la un vis de primăvară.