Iubirea-mi de lumină

Lasă-mă să trec prin calea de lumină,
Mâna-mi să-ţi atingă chipul sidefat,
Înecat în marea versurilor valuri - galbenă,
Dă-mi mâna, din aripa desfăcută-ţi ce-şi întinde pânza, ca un sfat.

Sărut orice pală de vânt,
Ce-mi şopteşte despre frumuseţea ta,
Şi îi şoptesc fiecărui pescăruş înălţat,
De glasul tău, ce-mi răsună prin inima mea.

Flori de sânziene, respir, şi palide valuri se sparg,
Pe târmul fărâmat de atâta aşteptare,
Orice simt, pentru orice boare ce mă răcoreşte - plâng,
Aşteptând refluxul ce să m-arunce-n larg, spre tine.

Ce fel de rădăcini am prins acum,
Ce nu pot uita, lumina albastră a cerului senin,
Din ochii ce-mi răstoarnă în vasul inimii,
O mare de mărgăritare, culese din drumul ce-l urmăm.

Întinde-ţi peste norii de deasupra mea,
Umbra, pe care-o laşi să cadă,
Ca o-mbrăţişare, lină, precum căderea serii,
În parcul prin care ne plimbăm şi-n care luna oglindea.

Sufletul meu nu cunoaşte distanţa,
Prin el viscoleşte-acum cu-a primăverii flori,
Şi-ntreb unde se duce dragostea mea,
Şi-mi arată, zâmbindu-mi, caldă ca o zi de vară - imaginea ta.

Lasă-mă iubire, să-mi ascut inima, de inima ta,
Ce te doreşte ca pe-un crez ameţitor,
Dorinţa care nu se mai sfârşeşte şi sfarmă orice piatră de dor...
Îngenunchez şi te cuprind de mână, pe tine, iubirea-mi de lumină.