vineri, 25 decembrie 2009

Iarna pe malul mării

Pe marea de gheaţă, apune cerul,
Dincolo de sclipirile înspumate ale valurilor cenuşii,
Acolo, unde în adâncurile ascunse inimii de a-nţelege
Domneşte acalmia destinului, povară nesperată de speranţă.

Clopote sunt valurile albe-n tiv, parcă rujate,
Ce vin, rostogolindu-se nerăbdătoare spre al meu mal,
Şi vin să îl sărute, aşa cum fac de mii de ani,
Întruchipaţi în clipa unui vis, când obosit am adormit.

Plaja-mi este pat, iar cerul baldachin,
Şi peşcăruşii îmi sunt ceasul,
De vin să mă trezească-n zori întunecaţi de zi,
Amintindu-mi de marea care mă desparte, de-al meu dor.

Picuri de argint îmi toarnă-n poală norii,
Împovăraţi de mici cristale vii, ce-mi aterizează-n palmă,
Şi mor, şi se topesc scurgându-se prin braţ în inima-mi uscată,
Ce-aşteaptă apa vie din izvorul de speranţă.

joi, 24 decembrie 2009

Frântura unei dorinţe.

Aripi de înger, cad din cer,
Încet, în liniştea infinitului cuprins,
Aşternându-se pe braţul bradului, sub vânt,
Podoabă albă, rece haină vreau s-ating.
.

Întreg cuprinsul ochilor,
Se ascunde sub mătasea iernii,
Întreg cuprinsul, cât îl pot zării,
Mă striveşte, acoperindu-mă, copleşindu-mă ca valurile mării.

Printre coroanele-ngheţate, aspre,
Trec norii...
Luaţi-mă cu voi, de-ar fi putinţă m-aş transforma în fulg,
Să zbor, chiar de-ar fi să mă topesc încet, dar vreau să merg.

Eu nu mai am decât o cale către dor,
Nebiruit să fiu, pe-ntinsa mare către vis,
Să lupt, să cad, să mor, să mă ridic, să sper
C-am să ajung la izvorul de dincolo de univers.

vineri, 13 noiembrie 2009

Sunetul unei nopţi adânci

Privesc, trezit din stângăcia unui trup ascuns,
Cum ninge tăcut, în noaptea asta,
Şi văd cum, podoaba aurie a toamnei,
Dispare încet, învăluită-n căldura inimii cernite.

Cad petalele de gheaţă, din cerul prea iubit,
Ating, în linişte pământul paşilor tăi,
Încă umezi de ale mele lacrimi,
Şi calzi, şi proaspteţi, cum ţi-e chipul zugrăvit, topit în mine.

Ninge liniştit, încet, tăcut, frumos,
Fulg peste fulg, alb, luminos, se-aştern dorinţele-mi rugate.
În palmă mi s-aştern, reci, zâmbind, râzând,
Visuri mici, daruri minunate.

În adâncul ceas al nopţii,
Aud, o arie din cântul inimi tale,
Sau e surâsul tău, colindul ce-l aştept,
Cântat de raza de lumină ce-o adun în pumn, de la fiecare fulg.

Aud doar eu, în noaptea asta,
Sunetul acestei nopţi adânci,
Când degetele sorţii sunt aceşti micuţi,
Ce-mi cântă pe al iernii pian, speranţa eternelor îmbrăţisări.

luni, 5 octombrie 2009

Colierul porumbelului

Strălucesc în geana dimineţii,
Ochii tăi,
Ca două mărgele pierdute de mare,
Pe trupul meu.

Sunt un vânător,
Al sufletelor care dor,
Te prind în plasa inimi mele,
Însetate de atâta aşteptare.

Te ating, ca o aromă,
Moale pală de rouă,
Şi aştept să mă usuc,
Pe aripile tale...

Întinde-mi gâtul să-ţi simt parfumul,
Şi lasă-mă să-ţi mângâi puful,
Unde mă simt în largul meu,
Ca o pasăre luată de vânt.

Am să-ţi prind colier din raze aurii,
Culesi din zorii unei senine zi,
Când încă roua nu se fi uscat,
Nici dorul nopţii, ochii nu şi i-a deschis.

Ciocanul vrăjitoarelor

Ninge, cu funingine,
Peste-ntunecata zare, fără orizont,
Iară păsări mari, cu ochi de foc,
Ciugulesc din sufletul amar.

Se-nvârt ameţitor,
În cascade tulburi, înegrite,
Fulgi de nea din nori de smoală,
Ce coboară lin şi orice ating,
Să moară.

Fum, şi foc şi pară,
Abur blestemat, de prin vaduri şi morminte,
Se ridică-n valuri umbre,
Care cântă şi descântă.

Glasuri, fără voce, ţipă,
Se răzbună şi ard,
Ochi, fără vedere,
Clipesc, peste-a timpului ciot însângerat.

Trecut-a timpul zorilor fără de ceas,
Zile fără noimă într-o minte fără glas,
Sfioase urgii se toarnă-n veşnicele urne,
Clădite pe a minţilor pierdute urme.

joi, 17 septembrie 2009

Farmec de seară.

Ce repede cad, in vraja-i nemiloasă,
Lacrimile prinse-n jocul dragostei vârtej,
Ce-mprăştie asemeni stropilor de ploaie,
Petalele iubirii - seminţelor fiori.

Prins în odiseea veşnicului cânt,
Îţi simt sărutul mestecându-mi buzele,
Şi ochi-mi simt pătrunşi de fulgere de curcubeu,
Pe după ceaţa misticelor zori.

Paşi-mi plimb prin labirintul verde de smarald,
Însoţeşte-mă prin negura încolăcită-a tainicului vis,
Şi-ating în treacăt luna, cu un zâmbet cald,
De mă strângi în braţe, cu toată seva ce o simţi în trup.

Al nopţii abur se amestecă cu marea,
Te văd, rămâi aşa, să te confund cu-n pescăruş,
O veste mă anunţă că eşti colţ de stâncă-n zori de zi,
Te văd, rămâi aşa, să te ating cu cerul.

E taina potecii ascunse în liniştea adâncului mister,
Ce-o caut, păşind, răscolind prin frunza toamnei ruginii,
La drumul impregnat cu a teilor savoare,
Cărarea către tine şi-un răsărit de soare.

vineri, 28 august 2009

Amintiri

Ce frumoase-s dimineţiile,
Plutind încă, pe al visurilor valuri fir,
Şi vocea bunicii, ce frumoasă melodie,
Ce amintiri, din magica-mi copilărie.

Ce frumos era cerul, chiar şi înnourat,
Privindu-l, vedeam cum stelele plecau,
Şi ce blând ne mângâia vântul,
Jucându-se prin părul aspru şi rebel.

Ce frumoase erau florile,
Pe care le credeam că înfloresc doar pentru noi,
Şi ce calde erau razele soarelui,
Când primăvara ne era în toi.

Ce limpezi erau apele,
Şoaptele şi visele imaginare,
Şi ce obositoare erau serile,
Înainte de-a merge la culcare.

Ce magică-mi era această viaţă,
Şi ce nemuritor eram, păşind prin lumea ce deschidea,
Şi câte răsărituri ştiam că voi vedea,
Sfidând în mintea-mi orice vreme rea.

Păşesc încet cuprins de remuşcare,
Ca nu cumva să-mi stric, din ale minţii taine,
Vremuri, doruri, lacrimi, obiceiuri,
Care m-au forţat să tot rămân, un biet bătrân copil

luni, 24 august 2009

Scurt istoric crud.

Trist ascult, înfrigurat, o şoaptă
Ce se-aude peste veacuri,
Cum e-un lemn uscat de pus pe focuri,
România-i, gluma lor.

Să rămâi cu mâna-ntinsă?!
Să culegi suspine-n van?!
Niciodată, Românie, ţară dragă,
N-ai să fi în mâna lor.

Oh, tu biată ţară tristă,
Plină de eroi, şi dor,
Eşti prea blândă şi frumoasă,
Ca să mori, de dragul lor.

Mii de vieţi neînsemnate,
Trupuri vii şi inimi calde,
Au căzut ca să trăieşti,
Românie, ţară sfântă, tu icoană care-mi eşti.

Ale noastre-s toate, câte-s,
Şi dureri şi lacrimi, şi ale fericirii vii sclipiri,
Nemuritoarei tale glorii, ridicăm un cer de flori,
Dragă, ţară tristă, tu pământ nepieritor.

O clipă de dor

Strânge-mă-n braţe,
Să mă simt plutind printre norii albi,
Ca o floare legată-n părul tău, să-ţi zâmbesc
Să mă leagăn, ca-ntr-un vis, în care te zăresc.

Încolăceşte-ţi buzele de ale mele,
Şi trupul, înfierbântat de dor,
Şi lasă-mă să-mi presar jarul inimii tale,
Peste orizontu-mi mărginit de-al simţului fior.

Păsesc alături de-un curcubeu,
Şi-l urmăresc, pândind ascuns, sub chipul unei flori de soare,
Clipa când te va atinge, cu raza lui, al dragostei festin,
Atunci, chipul îmi voi transforma, şi roua dimineţii tale, voi fi eu.

Lacrimile ploilor de toamnă le voi strânge-n palmă,
Şi-ţi voi arăta, toată taina viselor ascunse-n picături,
Până-n ziua când vor învia, şi se vor transforma-n flori,
Pe care-n păr, eu, ţi le voi prinde.

luni, 3 august 2009

Valurile noastre.

Sărutul meu ţi se va topi pe buze,
Încet, ca un fulg ce se topeşte-n geam,
Sub privirea-ţi amorţită de fiori,
Jucându-mă cu umerii tăi.

Să nu spui nimic.
Lasă-mă să cobor spre sufletul tau,
Voi ajunge ca un orb,
Doar ascultându-ţi bătăile inimi.

Voi urma doar gândul tău şoptit,
Ce mă-ncolăceşte ca o rece adiere,
Scuturându-mi trupul,
Răsunând o amintire din toamna frunzelor arămii.

Am să-ţi fur şi ultima savoare,
Voi fi un drept prea-credincios al tainei împliniri,
Un căpcăun al puternicei iubiri,
Ce ne-a înlănţuit pe plaja unei mări de vis.

Ne vom scălda în apele-i prea reci,
Sub râsul lunii pline,
Ne vom stropi prin valurile seci,
Râzând, pe sub săruturi dure.

Nu vreau să-mi amintesc de altă clipă, care va veni,
Să nu-mpărţim cu nimeni, această mare-a noastră,
Lasă-mă să mă înec,mai bine atunci,
De vom păstra aşa, această clipă a sorţii.

luni, 27 iulie 2009

Călător în noapte

Ochii-mi pier, ascunşi pe după umbre,
Pierdut în tumultoasa noapte-mi plânge,
Dorul ei, îngheţat, ca şi pământul,
Tăcut, ascuns sub mantia-i de ceaţă.

E miezul vieţii,
Ceas de întâlnire-al eternelor halucinaţii,
Ce vin, deschisă-i calea spre tărâmul iernii,
Acum, în seninătatea cristalină a fulgilor tăcuţi.

Privesc în jurul meu,
Sunt vii, grupuri de stele jucăuşe,
Ce mâ-nconjoară-n dansul lor,
Agăţându-mi argintii ciorchini în păr.

Înfloreşte-n întuneric adâncul vis,
Primesc în dar culori, ascunse până-acum de mine,
Inima imi prinde viaţă şi zburdă săltăreaţă,
Ca un dragon de sânge ce se smulge-n faţă.

Cufundat în ce-a de-a două latură a lumii,
Întind doar mâna ca să prind,
Speranţa mea de zâmbet şi de viaţă,
Şi-am să revin, alăturea de ea, în cea mai reală dimineaţă.

marți, 14 iulie 2009

Lotul meu de fericire

Prietene, acesta este lotul meu de fericire,
Strâns din anii în care-am semănat, iubirea,
In inima dragei mele, din zori şi până-n seara-n care,
Stelele sclipeau în smoala cerului de vară.

Priveşte, prietene, rodul îmbrăţisărilor noastre.
Până hăt', departe, se întinde umbra soaptei smulsă c-un surâs,
De-se-aşează greutatea vorbelor de-alint,
Pe pământ, asemeni răsăritului, argintat de promoroacă.

Zâmbeşte-mi, prietene şi urează-mi înălţare,
Acum, când sunt gata de-a mă ridica, precum urgia unei seri de vară,
Ce-şi descrie-ntuneric, prin tunet şi lumină, taina amorului ideal,
Descoperit, atins, si-mpachetat în suflet.

O mască de culori, e faţa mea,
Scăldată în torentul iubirii renăscute,
În care-aş vrea să mă înec, lăsându-mă purtat,
Spre lotul meu de fericire, şi-n sedimente, îngropat.

sâmbătă, 11 iulie 2009

Împreună...

Hai, dă-mi mâna,
Şi nu mă întreba,
De ce te duc cu mine,
Pe sub castanii-nmiresmaţi, în floare.

Ieşim din parcul adormit,
Pe drumul ce taie dumbrava noastră,
Coborând, săltând, fugind,
De parcă nu mai vrea, să ne audă suspinând.

Grăbeşte pasul, după mine,
Şi prefă-te că nu vezi,
Lacrimile-mi, ce-ţi spun că-s picături de rouă,
De atunci, de când am sărutat iarba, împreună.

De undeva ne cântă o bufniţă, stăpână-a nopţii,
Ne ademeneşte în lumea ei întunecoasă,
Care ne-a prins, precum o ceaţă groasă,
Şi auzim cu se joacă-n iarbă, vuind cu a sa coasă.

Ţine-mă de mână!
Nu mă-ntreba de ce nu te privesc.
Grădeşte-ţi pasul, să fugă după-al meu,
Respiră, aerul ce îl respir şi eu.

Luna mi-a promis că va ieşi,
Şi ne va lumina cărarea,
O mică stea va răsări, atunci,
Când drumul în sfârşit îl vom sfârşi.

Şi-atunci ne-om alina,
Ne vom lăsa încet să adormim,
Şi vântul ne va acoperi cu a florilor petale,
Îmbrăţişaţi, în zori ne vom trezi, sub soare.

marți, 7 iulie 2009

Ultimul apus

A apus şi ultima rază.
Dincolo de orizontul, spre care nu mă pot apropia,
Căzut şi-ngenunchiat,
Înlănţuit de un blestem ciudat.

Mi-a murit ultima floare de sânziană.
Şi am murit odată cu ea.
Doar că eu sunt pedepsit să rămân,
Să mă văd, şi ce mai sunt.

Cade întunericul, ca o cortină grea,
Şi nu e noapte... este-o umbră rea,
Ce m-a învăluit într-un linţoliu,
De eternă amărăciune, răscolit să-mi fie-n suflet, visul

Sau stins şi licuricii,
Au intrat adând în nemurire,
S-au evaporat din zâmbet,
Picături de rouă luaţi pe braţ de soare.

Ultimul apus, s-a stins peste pământul lumii reci,
A coborât dincolo de orizont,
O nouă zi din paradis,
S-a dus... ma părăsit, lăsându-mă singur, în lumea mea de vis.

Am iubit un gând frumos,
Am atins o aripă de înger,
Şi-acum s-a dus, fără o vorbă, fără un glas,
S-a ridicat şi a plecat, trezindu-mă acum, iar singur şi retras.

duminică, 5 iulie 2009

Furtuna de toamna

Plouă, sângeriu, din rana norilor de foc,
Turnând în năvala lor, al picăturilor izvor, ce-aleargă,
Spre o bancă părăsită-n parc,
Un ajung, se sparg, şi mor.

Fulgeră şi mă reped să te îmbrăţişez.
Ascunde-ţi lumina ochilor la pieptul meu,
Şi taci... ascultă doar, şi-n în loc de tunet,
Auzi inima mea.

Năvalnic se avântă în şarje fără seamăn,
Valuri de stropi călări pe aripi de vânt,
Şi se izbesc, şi se adună,
Şi nu se-opresc, cât o ţine de furtună.

Strângeţi braţele în jurul meu,
Şi lasă-ţi răsuflarea să îmi mângâie obrazul,
Adânc strecoară-te în taina unui vis,
Usoară, liniştită, precum o aripă de iris.

Norii sedusi de nebunie,
S-au calmat acum.
Au plecat prin spărtura unui colţ de cer,
Spre alte lumi, mânaţi spre alt mister

Deschide-ţi ochii şi priveşte-n jur.
Copacii s-au mai luminat şi frunzele-s zglobii.
Zâmbeşte-le şi tu acum,
Şi fi împrospătată, de-a toamnei zi parfum.

miercuri, 1 iulie 2009

Nuanţe de Alb

Privesc la nori - dincolo de ei,
Străpung prin trupul lor, al speranţelor tărâm de dor,
Şi-aş vrea să-ajung să mângâi, timpul lor,
Nu doar în vis să fiu, al nopţii călător.

Privesc la un fir de floare,
Împietrită floare, scăldată-n aura parfumului atrăgător,
De-aş fi un fluture, m-as logodi acum,
Cu acest boboc, de trandafir.

Tânjesc după-o coroană fără lauri,
S-o port trufas, de mâine-n zori,
Şi să mă laud unui stol de nori,
Cu cinstea de a avea asemeni lor, un unic vis, un unic zbor.

Preţuiesc această taină smulsă dintr-o clipă de iubire,
Şi din palmele-mi împreunate, cupă îţi voi face,
Să bei, picăturile de rouă, cu sclipiri din soare,
Atunci când, în vânt, flutură al tău veşmânt.

Rămâi aşa, sub umbra unui vesel plâns.
Nu te mişca! Lasa-mă să te cuprind în vals,
Să te rotesc, spre cer, să-i furi culoarea,
S-o regăsesc apoi, în ochii tăi, proaspeţi, ca o briză de ocean.

duminică, 28 iunie 2009

Câmpia istoriei.

Pătruns-adânc prin scutul nemuririi,
O lance a durerii seculare,
Izbind cu sete şi furie oarbă,
Prin cămasa de sudoare.

Scaldă câmpul în jăratecul de vară,
Toropind, lucioase săbii şi-ascuţite iatagane,
Se privesc prin ochii morţii,
Mii de oşteni, jerfiţi ai sorţii.

Vântul înteţindu-şi jocu-n, râde.
Aruncând sub copitele nervoase ale cailor de rasă,
Ce-şi întind a lor lungi gâturi,
Teama, spaima, gândul, moartea care-n soartă se arată.

Gust de sânge, Murad are,
Şi ochii-ascunşi, după falnica-i armată,
Ce acoperă cu umbra,
Iarba moartă şi uscată.

Lazăr înşusi simte-n suflet,
Aducând din braţ puterea,
Sufletul cum i se zbate,
Ca un dar, din frate-n frate.

Fug tăunii ca sălbatici fără minte,
Se ascund, se zbat, se-ngroapă,
Fluturii-şi târăsc culoare,
Spre o ţară fără nume.

Primii paşi spre-urgia morţii,
Se răscoală-n mii de glasuri,
Paşi grăbiţi, străbat câmpia,
Tăvălind-o în amar de viaţă.

Curge sângele-n durere,
Săbii nasc în piepturi crude
Răni ce-arată, către soare,
Glasul inimii ce piere.

Bea pământu'-uscat la sânge,
Nu se satură nebunul,
Nu ascultă dară' cerul
Rugăminţile tăcute şi din urmă cele gânduri.

Răzleţ se-ndură vântul,
Să străbată peste câmpul ce ascunde de-ale serii,
Mii de corpuri muribunde,
Care-şi scurmă-ncet, mormântul.

Totul s-a sfârşit deodată.
Cai nătângi, făr' să-nţeleagă,
Pier, sub taina cenusie-a nopţii,
Ce se lasă, să-i îngroape.

S-a sfârşit, şi-a-nceput altul,
Dor de neam, fior al fiinţei
A trecut, şi va fi altul,
Aducând cu alţi eroi de sânge, darul marelui izvor.

O cometă pentru mine

Mă-ntreb acum, în clipa când privesc la tine,
Prin pulberea dorului, ce vine,
Din adâncul amintirii, şi-a clipei ce-ai adus,
O mare de speranţă, într-o oază din apus.

Te-am atins cu o floare de iubire,
Iar acum adulmec parfumul de sânziene,
Covorul mătăsos al căii către tine,
Ce s-a deschis prin raza născută a dimineţii.

Am multe să discut cu o minune,
Sub cerul rece al serilor senine,
Pas la pas, mână în mână,
Condus pe-un drum deschis, spre lună.

Ochii-mi sunt fără lacrimă de-atunci,
Din seara ploilor de stele rătăcite-n cerul meu,
Mi-ai pătruns încet, prin geana visului adânc,
Te-ai furişat şi-ai cucerit o inimă pustie.

M-am transformat din praful ploilor de stele,
Într-un copil al cărui plânset îl auzi,
În fiecare suflet, răsuflare de uitare,
Când vei privi spre ţărmul marginit de cer.

Eşti o cometă pentru mine,
O evadare din infernu-nchis al secatului izvor,
Lumina ce o caut prin nopţile-ntunecoase şi ploioase,
Iubirea ce se se-ncumetă să-mi vină-n zori.

luni, 22 iunie 2009

Visul II

Ea mergea desculţă printre flori,
Şi adieri i se-ncolăceau prin păr.

Privesc la ea, ascuns printre crengile unui castan,
Şi mi-e teamă să mă mişc.

M-aş transforma-ntr-o mică floare,
Să treacă să mă ia, în mână.

Să mă apropie de obrazul ei,
Să mă sărute şi să mă pună-n sân.

Ea mergea desculţă printre flori,
Şi îi privesc tălpile albe, ude de rouă.

Si degetele-i lungi ca nişte raze de curcubeu,
Printre care, fluturii să zboare, îndrăgostiţi.

M-aş transforma într-un fluture şi eu,
Şi m-aş lăsa prins.

Să-mi şteargă pelicula culorii de pe aripă,
Doar să ştiu că am să-i mor în palmă.

Ea mergea desculţă printre flori,
Iar soarele o urma.

Noaptea geloasă-şi întinde mantaua,
Cu ochii în formă de lună, spre ea.

Aş vrea să mă transform în umbră,
Noaptea s-o privesc, s-o acopăr, cu săruturi.

Ea mergea desculţă printre flori.
Eu o priveam, plângând tăcut.

Ea s-a-ntors, brusc, fixându-mă cu ochii-i perle,
Şi-am îngheţat, în căldura soarelui de Mai.

M-a văzut mereu, ştia că-s acolo,
Unde nici taina n-ajunge, strigată-n ecouri.

marți, 16 iunie 2009

Plimbare de noapte pe mal

Păşesc,
Pe cărarea dintre sălcile tăcute,
Ce ascultă, închinate, povestea neşfârşită-a râului domol,
Şi tac, privind cum mor, frunzele din zbor.

Visez,
Şi-ascult doar vântul răcoros,
Temătoare ramuri încâlcite, vrăji neliniştite,
Se zbat în linişte deplină, pe cer, sub clar de lună plină.

Simt,
Prin întunericul naturii, eternul simbol,
Al ceţii abur mistic, maiestuos,
Ce-mi intră-n suflet, mişelesc, ca un miros.

Tresar,
La fiecare, voce a naturii renăscute,
Din amorţeala unei zi toride,
Şi sper, aliată să îmi fie, nu stafie.

Vreau,
S-ajung la capătul aleii dintre sălcii,
Să pot aduna-n plămâni,
Aerul rece al nopţii-înfrânte.

Dar nu mă pot abţine.
Vreau să mă-ntorc pe cărarea bântuită,
Prietene să-mi fie duhurile morţii,
Şi-n vis să ne jucăm, prin ale sorţii întunecate taine.

luni, 8 iunie 2009

Visul

Azi noapte-am visat,
O clipă, în care am zburat,
Până sus, la buzele tale,
Şi te-am sărutat.

Camera plină de întuneric s-a luminat,
În colţul din care-mi lipseşti,
Şi primăvara s-a ascuns, sfioasă, ruşinoasă,
După-o geană de lumină, de la felinar.

Azi noapte m-am jucat, prin sala părăsită,
Cu fantomele ce mă-nsoţesc, prin vis,
Iar seara, când ating pragul trecerii spre tine,
Imi cresc aripi, până sus la nori.

În noaptea asta voi acoperi luna cu mâna.
Să nu-mi lumineze câmpul în care simt că eşti.
Şi voi păşi încet, prin lanul plin de rouă,
Să te surprind zâmbind, să te îmbrăţişez.

Vom cuceri o nouă lume, o mare fără ţărm,
Prin care vom pluti, păşind să ne-afundăm prin nisipul cenuşiu,
Şi vom privi departe, cu aceiaşi ochii ce vor zări,
Două trupuri într-o barcă, două inimi vii.

duminică, 7 iunie 2009

Trec peste râuri

Trec peste râu, nori de frunze smulse,
Din culcuşul primăverii lor, cămin,
Şi coboară lin în vârtejuri - ochiuri reci de apă,
Destinaţia să le fie pe vre-un braţ, de mal.

Trec peste râuri, nori de fluturi orbi,
Ameţiţi de-mbietoarele grădini nemuritoare,
Ce-şi împrăştie până sus, la cer,
Parfumul lor cuprinzător de-amor.

Trec peste râuri sufletele noastre,
Vii, ce privesc, din-ascunsul umbrelor de seară,
La chipul iubitelor ascunse-ntre buchetele petale,
Ascultânt cântecul lor de dor şi dorinţa fără de hotare.

Trec peste râuri, valuri de vânt, şi ploi de soare,
Trec peste râuri, săruturi ascunse-n pachete de gânduri,
Şi trec peste râuri, clipe de vis, şi a codrilor îmbrăţişare,
Şi chipul tău, ce-l simt că-mi bate-n piept, şi-n inima ce-mi sare.

marți, 2 iunie 2009

Particularismul îngust

Mă-ntreb ce-aduce nou bizarul,
Timp al vieţii, joc al sorţii,
Visurilor vii din minte,
Ce ne-ameninţă ca fiinţă.

Amăgit de jocul morţii,
Prins în hora dansului morbid,
Ce mai saltă, ce mai joacă,
Fără pic de conştiinţă.

Liniştiţi ciocnesc paharul,
Plin de de acrul timp al vieţii,
Şi îl beau dintr-o suflare,
Ameţiţi de crudul chip al fiarei nopţii.

Păsesc în ritmul satanicelor tobe,
Pe drumu' închis, cu sensul către foc,
Şi râd, şi plâng, către pereţii grei de lut,
Care nu văd şi nu aud, adevărul particularismului îngust.

luni, 25 mai 2009

Amiaza în livadă.

Sub raza blândă-a soarelui de-amiază,
Ori sub a lunii-acoperire,
În mirosul crud, al ierbii, proaspete, tăiate,
Inspir aroma florilor albastre,
Şi mă gândesc la tine.

Mă tulbură, doar o albină-ndrăgostită,
De culoarea vie-a cămăşii transpirate,
Ce flutură sub milostenia adierii,
Când se îndură vântul, şi prinde a mai bate.

Îmi simt livada de cireşi, ca pe-o coroană,
Ce-o port, deasupra cerului etern,
Spre ciuda norilor, ce se adună-n fapul serii,
Cu gând de răzbunare, ce mă inspiră, prin mister.

Dar, deocamdată, stau ascuns la umbră,
Flirtând, c-o preafrumoasă, rară floare,
Ce stă pe-o creangă-nmiresmată de cireş,
Ce seamănă cu tine.

Vorbesc, ghidându-mi vocea prin tăcere,
Respir, adânc, de parcă-s fără fler,
Din nebuloasa tainică livadă,
Fanatici, mii de fluturi se arată.

Şarjează, ca nebunii, răbufnind peste livadă,
Împrăştiind a curcubeului savoare,
Ca pe-o ninsoare de culoare,
Până-n drumul, prăfuit, uscat.

Ce minunată amiază, sub umbra rară,
Stropită-n prag de seară, cu lacrimi de râd,
Întinde-mi mâna să te prind, acum,
Şi să te-arunc în lumea de parfum.

joi, 21 mai 2009

Iubito

Bună, iubito.
Îţi spun aici, sub valurile înspumate,
Aici, unde-am vrut, ca marea,
Să ne fie-n dar, iar din cerul înstelat,
Voi lua un sirag de stele,
Şi-am să-ţi fac inelul, după chipul inimi mele.

Dă-mi mâna, iubito.
Întinde-mi degetele tale albe, moi,
Să nu ştiu de am, printre degete,
Nisipul fin şi moale, sau, părul tău,
Ud şi sărutat de alge.

Atinge-mi pieptul, iubito,
Aşa cum, atinge-un panist clapele,
În armonia unui cântec drag,
Când vântul se opreşte-o clipă,
Ascultând, clinchetul, din prag.

Sopteşte-mi iubito,
Cu glasul tău, fără ecou,
Absorbit, de mii de ori, de-a iubirii-ntâietate,
Şi deschide-mi calea către-albaştrii-ţi ochi,
Mai pătrunzători, ca marea, ce ne mângâie pe spate.

Îmbrăţisează-mă, iubito.
Nu mă lăsa dus în larg,
Fereşte-mă de braţul vântului hulpav,
Strânge-mă în braţe,
Ca pe un prunc preafericit, şi tac.

Mă vei simţi, iubito,
Topindu-mă, ca luna ce se stinge după-un nor,
Printre siroaiele sărate ale mării,
În care ne iubim, zâmbind, privind,
La noi.

Îţi voi culege iubito,
Flori din adâncul oceanului ascuns,
Şi din corali îţi fac căluţi de mare,
Vii, ca şi visele mele, şi-ale tale,
Petale prinse-n chip de soare.

Miraţi se-ntreabă, pescăruşii
În ce ne-am transformat.
Se-nvârt în hora lor prin cer,
Trimiţându-ne sărutul lor.

Hai să ne lăsăm în apă, iubito.
Să plecăm pe valuri către nicăieri,
Acolo unde vor să ne-ntâlnim cu ei,
Cei mulţi şi-ndrăgostiţi, şi-acolo unde,

iubirile nu mor.

miercuri, 20 mai 2009

Poveste de vară

Strânge-mă, în clipa asta, în braţe,
Acum, când am luat loc, amândoi,
În loja preaînaltă de unde vom vedea,
Opera, scrisă de visul nostru.

Emoţii îmi cuprind firea,
Furnicături îmi simt prin braţe,
De parcă-aş fi un copac, străbătut de fulger,
În lumina lui, chipul tău descopăr.

În cometă, te descopăr,
Şi-ţi dau numele meu, urmărindu-te,
Cum te furişezi, ca un fuior de fum,
Prin venele mele, direct în suflet.

Lasă-mă să respir adânc.
Te voi prinde în captiva-mi inimă flămândă,
Ce tânjeşte, lupoaică, după-o fărâmă de iubire,
Acum, în poala verii, sub corola-ameţitoare-a serii.

Strânge-mă în clipa asta-n braţe!
Tare şi puternic!
Opreşte-mi parfumul răcoros al teiului bătrân,
În piept...să mă înec sub ochii tăi.

Lângă tine, nu ştiu de unde-aduce vântul,
Un cântec de privighetoare,
De parcă, de pe fiecare creangă,
Ne-ncântă o mică, fermecată, floare.

Nici marea, cu-ale sale valuri,
Nu m-ar putea clinti acum,
Doar tu, de ai dori să mă topesc,
Mi-ar fi de-ajuns, trei picături de rouă.

Şi-aş muri, ca un erou, uitat,
Ascuns, acoperit c-o palmă de pământ,
Sub a nopţii umbră pază,
Stins, de parcă-aş fi o lumânare.

Dar braţul tău mă-lănţuieşte,
Şi sânul tău mă-npunge-n piept,
Alb-roz, ca o mână de zăpadă,
Rezist, în chinuri, ca să nu-l ating.

Tu, ai inima ce râde.
O aud, cum cântă , de parcă-i tainica fantomă,
Ascunsă prin vâlcele ascunse, încâlcite,
Ca ale mele visuri, prin pădurile întunecate.

La picioare-ţi şade, un buchet de maci,
Mai roşii ca obrazul tău, la prima întâlnire,
Dar tu, de ai dori să fi un fir de trandafir,
M-aş transforma pe loc, în doar a ta câmpie.

vineri, 15 mai 2009

Cincisute cinzeci şi cinci

Ridică-ţi privirea, din ascunzişul tainic al emoţiei
Şi priveşte-mi calea pe care voi veni,
Din spatele celor cincisute cinzeci şi cinci de minute,
Ale timpului, pe care nu le-am putut scurta.

Parcă soarele răsare doar pentru noi, azi,
Când palmele ni se vor împreuna, acolo,
Sub coroana copacului,care,
Parcă pentru noi a fost plantat, cândva, atunci.

Cincisute de săruturi, îţi vor strivi amintirea,
Clipei, în care voi coborâ odată cu asfinţitul,
Dincolo de orizont, înapoi în lumea rea a despărţirii,
Unde lumina nu mai ajunge, decât prin frânturi de : "Te iubesc..."

Aş vrea să pot să mă transform în nor
Plutind deasupra ta, iar tu vei înţelege, ploaia,
Ca pe nişte lacrimi de dor, spălându-ţi faţa,
Ridicată spre cer...

Mai zboară câte-o frunză ruginie,
Pe la geamul nostru-n noaptea fără vise,
Mai ne aminteşte-un glas, ecou de ciocârlie,
Că trăim ascunşi sub libera iubire.

Când ai să priveşti cerul, în amurgul trist,
Şi paşii mei, spărgându-se, fără ecou,
Să nu te-ncrezi în visul-ntunecat al nopţii.
Ci să revezi cu-nfigurare, cadranul ceasului destin.

miercuri, 13 mai 2009

Taina iubirii

Apusul îmi stinge văpaia iubirii,
În braţele tale, iubito,
Unde, închid ochii şi te văd,
Înflorind, ca o rochie de mireasă sub pala de vânt.

Sărutul verii îţi mângâie mâna,
Pe tâmpla mea, cum o ţii,
Iar eu, îţi sprijin, cu fruntea, inima,
Şi-aud, cum râd frunzele sub foşnetul serii.

Buzele grele, ne cad, unele peste altele,
De parcă-s picături de rouă,
Topite de-nsetatul pământ, uscat,
Ca sufletul, privat de sensibila-i iubire.

Şi nimeni nu va şti,
De taina noastră, maiestuoasă,
Ce-ascunde, sub al nopţii infinit mister,
O şoapta, un suspin, o carte şi un sărut recent.

vineri, 10 aprilie 2009

Călător în vis şi dor

A-nceput să picure, cu flori,
Iar cerul s-a acoperit, în mii culori.
Dă-mi mâna, deschide-ţi palma albă,
Şi lasă-te să simţi, bucuria lor.

A-nceput să ningă peste univers,
Florile-şi pierd frumuseţile când,
În valuri de cristal,
Te-acoperă cu-ale lor petale.

Deasupra orizontului din lână purpurie,
Acolo sus, în vârful muntelui etern,
Într-un soim voi renaşte-n zbor,
Găsindu-ţi, sub ale mele aripi, somn odihnitor.

Aleargă! Prin livada fericirii...
Fugi! Joacă-te şi râzi!
Aici, pe-acest tărâm, al dragostei fior,
Să-l simţi, gustând, din rodul inimi dor.

S-acoperă, încet, cu răceală, seara
Stârnind în suflet răcoritor suspin,
Plâng în cor, în vuiet irişi,
Strânge-mă-n braţe, ca pe-un buchet de flori.

marți, 7 aprilie 2009

Şi noaptea a venit

Mă las acuma jos, şi plâng.
S-a sfârşit cu dragostea pe-acest pământ,
Pierd orice clipă a-nţelege,
Cum e Luna, aşa rece.

Ce jurăminte false, bat ca vântul,
Câtă dorinţă are Luna, plocoane nesfârşite să-i aduci,
Uitând c-a fost atâţia ani ascunsă,
Şi nu iubea nici-nimeni, pe acest tărâm.

Şi am zărit atunci apusul, cu aripile-i ca de vultur,
Înspăimântat, atunci l-am întrebat,
De-o fi cumva putinţă,
Să mă-nghită cu nesaţ.

Dar Luna mi-a jurat, că noaptea ei nu va veni,
Că soarele, mereu v-a străluci,
Şi mă va apăra, ştiind, că noaptea este teama mea,
Şi frig, şi foame, dor şi foarte grea.

Şi totuşi cerul s-a întunecat.
Priveam mereu la Luna mea, căci o iubeam,
Dar viaţa mea se ofilea,
Iar ea ştia, şi nu-mi spunea.

S-a pogorât, ca o manta,
De ceaţă, dură, mare, grea,
Şi am fugit, împleticându-mă, ca nu cumva,
După un nor, să nu dispară, Luna mea.

Dar m-a lăsat acuma singur!
Şi mă învârt, bezmetic ca un fluture de noapte!
Izbesc în fugă trunchiuri ude,
Tari, de piatră, trunchiui mute.

Sunt singur, fără orizontul Lunii mele,
Iar cerul-şi lasă roua peste sufletu-mi pierdut,
Ochii-mi tulburi caută un sprijin,
În spasmul tulbure, al clipei pământii.

Atât de mult am visat, când ne plimbam,
Printre ramurii-nverziţi ai primăverii zii,
La poala unui val de iarbă, unde spuma-i numai flori,
Şi mici gângănii, zboară parcă până-n nori.

Plana asupra nostră, albastrul infinit,
Ca ochii tăi cei fragezi, parcă scoşi din răsărit,
Şi veşnicia care-mi trimitea scrisori,
În care îmi spunea, că n-ai să poţi să mori.

Şi-atunci, ce caut eu acuma,
Înebunit, închis în lanţurile vrăjii nemiloase,
Împins, bruscat, lovit, de aripele morţii,
Ce-mi vrea să-mi ducă paşii, spre un tărâm de foc.

Mi-ai promis doar paradisul, Lună aspră,
M-ai părăsit lăsându-mă de mână,
Rătăcitor să fiu, prin negura încătuşată,
Ca un năuc, ce-şi caută o nouă soartă.

Piela-mi nu răzbate-n frigul nopţii,
Nici ochii-mi nu se vor mai bucura,
De-a florilor culoare, ca de lumina ta,
Ce-acum mă bântuie, prin amintirea mea.

Mă las acuma jos, şi plâng,
S-a stins lumina Lunii,
Pierdut-am şi raţiune-a-nţelege,
De ce-a fugit când a ştiut, că mor.

luni, 6 aprilie 2009

Marea de petale

Prin marea de petale, ţi-am zărit,
Talpa-ţi goală, cum păşea-i...
Şi am simţit, de parcă fir de iarbă aş fi fost
Atingerea-ţi catifelată.

Sub bolta soarelui, un fir de vânt, ce se juca cu norii
M-a spus, că m-am ascuns, privindu-te pe tine,
Şi te-ai întors, jucându-te cu părul tău bălai,
Eu am roşit, transformându-mă în piatră.

Luna încă mai râdea, topindu-se pe cerul străveziu,
Legănându-se alene, spre culcare,
Când tu-ai păşit şi m-ai zărit
Şi-am îngheţat deodată.

În mâna-ţi moale m-ai cuprins,
Zâmbindu-mi, fermecat m-ai prins, eu... floare,
Am rezistat, îmbrăţisându-te cu drag,
În marea de petale.

De-atunci eşti dorul meu,
Şi zâna dimineţii,
Iar seara te zăresc, pe cerul înstelat,
Sirena Lunii, după care te-ai ascuns,
Si-aud cum cânţi.

Rugăciunea lui Ştefan cel Mare

Doamne!...
Inima-mi aduce-n suflet, mult venin şi ochii-mi lăcrimează,
Se aproprie clipa, pentru care a trăi, nu-ţi cer,
Decât putere, şi braţul să mi-l faci de fier,
Să împart după nevoie, duşmanilor, blestem.

Doamne! Întoarce-ţi faţa de la mine.
Nu sunt demn de mila ta. Te rog!
Apără-mi copii, floarea, câmpul, cerul, jarul,
Sufletul, din ţara mea.

Încolţit sunt, şi pedepsit de faptele-mi lumeşti?
Doamne, pentru care-acum mă pedepseşti,
Căzând asupra mea...asupra-mi ţării Moldovene,
Valuri, de-aste fiare omeneşti.

Oh Doamne, linişteşte-mi firea, simţul,
Dă-mi tăria vântului nebun, ce smulge-n toamnă frunza arămie,
De-o aruncă pământului hulpav,flămând,
Spre care, odată toţi ne-om îndrepta, pe rând.


Iertare-ţi cer acuma, Doamne!
Puterea mea-i nimic, fără puterea Ta.
Ridică-mi râul, fulgere de foc să ardă cerul,
Trimite-mi vântul, ca s-audă, blestemaţii, că-i aştept!


Doar ţie, Doamne, îţi cer ca să-mă ierţi,
Iar de va fi să simt chemarea ta, sunt gata,
Dar ridică-mi acuma spada, în duşmani să muşte
Ca turbata, nesătulă, morţii să-i trimită.

Visul

Pornind, pe-a mea cărare către soare,
Nu ştiu când, am strivit aceste flori,
Pe care le-am văzut, doar când m-am simţit înconjurat,
De-o mare de parfum şi de-un munte de culoare.

Nu m-am simţit, şi nici nu am văzut,
În privirea lor, atât de caldă şi gingaşă,
Precum o geană de lumină ce răsare,
Din a mării valuri blânde şi domoale.

Rugăciunea, clipa stăruinei unui vis,
Dorinţa lor, ce sta în calea mea,
Aidoma unui ţel nepreţuit,
De să-l ating, depinde doar de soartă.

Mă simt condus, cu alai de umbre răcoroase,
Îmi cântă-n avangardă, un cor de îngeri ghid,
Ce-mi iau un pic, din povara ce m-apasă,
Doar să ajung în avangarda visului iubit.

Voi face un buchet cât bucuria vieţii,
Şi-am să împart la toţi, belşugul lui
Voi împărţi şi toată fericirea,
Când voi atinge, c-un sărut,
Împlinirea visului dorit.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Tu eşti primăvara mea

Bine ai venit, tulburător având de primăvară.
Mi-ai transformat brazii-mpodobiţi în promoroacă,
Într-un glob de flori, în pomii din margine de drum,
Reînvăţând natura cu parfumul lor, ne ameţeşti.

Pământu-a prins a sângera, precum inima mea,
Din zăgazul îngheţat de dor
Şi chipul cel iubit, ascuns prin răsăritele grădini,
Să-l redescopăr, ascuns, după-o tufă-n, trandafiri.

S-ascund, printre ruinele iernii, partizane pete de zăpadă,
Regăsind prin munţi, o clipă-n plus de viaţă,
Înconjurate sunt acum, de vraja nemiloasă,
A razelor de soare şi-a serii nopţi de ceaţă.

Eliberată e iubirea,
Priveşte libertatea prin inima unei ramuri înflorite,
Şi-şi strigă nemurirea,
Prin fiecare bulb de floare, ce răsare, sub privirea mea.

Aştept ascuns, acele clipe, după care,
Tânjesc şi plâng, în amorţirea aşteptării tale,
Strigă-mi când vii, de departe să te-aud,
Şi-am să sărut, covorul umed de pământ.

Tu eşti primăvara mea,
Ce mă-nsoţeşti tot anul, compus din vise de dorinţă,
Soseşti acum, de parcă-ai fi plecat cândva,
Dar mă aduci la viaţă, din adormirea în care-am fost captiv, cândva.

vineri, 3 aprilie 2009

Vis de Primăvară.

Dis de dimineaţă, m-am trezit, îndrăgostit.
De sub neaua care s-a topit,
Sub paza razelor de aur,
Un ghiocel ce-a înflorit, mi-aduce-n dar,
Iar primăvara.

Fulgi rătăciţi bat din aripile lor de gheaţă,
Răpiţi de vântul obosit,
Osândiţi la soarta ce-i aşteaptă, plâng
... lăsându-se topiţi.

Din somnul iernii, din caldul cânt colind,
M-am trezit, zâmbind, mângâiat pe faţă,
De calde raze, ce se plimbă pe obraz,
Precum penelul marelui artist,

Mi-am amintit, de parcă a trecut o veşnicie,
Pierdut prin negura dorinţei efemere,
De clipa ce acuma-mi se oferă,
Revenirea la un vis de primăvară.

miercuri, 18 martie 2009

Am murit pe Somme

Îmi trag oasele bătrâne, obosite,
Către lumina soarelui.
O caut acolo unde lumina îmi apare,
Deasupra câmpului poleit cu aur.

Râuri de sârmă ghimpată mă-mpiedică să fug,
Înainte sau înapoi, către ce... oare unde, să mă duc.
Iarba parcă mă îmbrăţisează, diferit,
Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte, ca unui prieten drag.

Pământul tare, ţeapăn, uscat,
Mi se îmoaie la fiecare pas,
Iar copacii pe lângă care trec,
Îşi pleacă crengile să mă salute...oare de ce?

În stânga şi în dreapta mea, văd zâmbete.
Văd chipuri pe care le cunosc,
Le-am simţit duhoarea vieţii şi a morţii,
Iar acum, nu-i mai recunosc.

Stăm unii lângă alţii,
Dar parcă ne desparte-un abiss invizibil,
Vocile, dispar, încet, fără ecou,
În cărarea-ngustă a lumii în care trăim.

Tună...şi fulgeră pe cerul albastru, senin.
Regulat, precum bătăile inimii noastre,
Pe care le simţim înainte de fiecare asalt,
Din ocrotirea pământului, din care-am fost zămisliţi.

Stele roşii, galbene şi negre, sunt acum pe cerul iertător,
Bătându-şi joc de rugăciunea noastră,
Deşi din mii de piepturi, în tăcere,
Ea se-nalţă acum în cor.

Clipa înălţării e aproape.
Sunt chemat acum pe scări de raze,
Să urc, pe scara fără trepte,
Nu mai aud, nimic, din nebunia ce-i în jur...

În faţa mea, s-a deschis poarta vieţii.
Suntem toţi, cei aleşi să fim aici,
De unde să privim cu-aleasă-nţelepciune,
Taina celor care acuma mor.

Iarba a rămas moale,
Dar n-o mai simt.
Pământul a rămas tare,
Dar nu-l mai simt.

În pieptu-mi s-a deschis o floare,
Un roş' bujor, aprins, ce înfloreşte.
Nu-i nimeni care să-l culeagă,
Nu am nici prieteni, doar calea către soartă.

Şi am aflat, că am căzut pe Somme.
Acum, de sus privesc la haosul nebun al lumii,
Prin nori mă plimb, şi mai cobor ca înger,
Să mai salut, pământul roditor.

Un rondel...

Când am să fiu, mireasmă de castani,
Tu-mi vei fi buchetul asfinţitului de Mai
Şi inima-mi zvâcneşte, stârnind în trupul meu ecou,
De-ai să-l auzi, ca pe un strigăt de erou.

Cu inima ascunsă-nlăuntrul muntelui-vulcan,
Mai ceva ca o comoară pe al său sipet,
Când am să fiu, mireasmă de castani,
Tu-mi vei fi buchetul asfinţitului de Mai.

Am uitat să sting focul, ce mă dă de gol,
Am uitat să cer apelor, să-şi schimbe cursul lor,
Dar voi muri gelos, chiar şi pe Luna, de-o venii,
În toiul nopţii când te-oi vizita,
Când am să fiu, mireasmă de castani.

marți, 17 martie 2009

Prietenii

Un dar al lumii pământeşti,
Primit în tulburarea vieţii,
Priveşte-n jurul tău şi ai să vezi,
O rază de speranţă şi un cer senin,
În cei ce nu mor niciodată.

Îmi sunt mănuşa care-mi ocroteşte singurătatea,
Şi raza de lumină, în ziua ce -mi pare întunecată,
Un strop de apă, când alunec singur prin deşertul,
Ce uneori îl întâlnesc în viaţă.

Peste cel ce crede, că nu are prieteni,
Trage pătura ce-i acoperă ochii
Şi lasă-l să descopere pădurea,
Poate aşa să înţeleagă, să vadă că...

Copacul, nu e copac fără crengi,
E un trunchi şi-atât... de singur.
Copacul fără crengi, nu are flori în primăvară
Nici roade-n toamnă.

Nici umbră vara,
Nici podoaba omătului în iarnă,
Nici copii care să-l mângâie în joacă,
Nici osteniţi care să doarmă-n pacea lui, ocrotiţi.

Prietenii sunt muzica, celui ce învaţă a auzii,
Sunt braţele de care mă sprijin, proptă mareei sorţii,
Ce tălăzuieşte al sufletului zbucium,
Aşternut, după un drum obositor.

Prietenii-mi sunt prieteni.
Sunt mii de stele ce formea-o constelaţie,
La care uneori privesc, sub complicitatea nopţii,
Din îmbrăţisarea îndrăgitului amor.

luni, 16 martie 2009

Evadare din vis

Tună, în corpul meu crepuscular, furtună-n dor.
În taină-aş vrea să fug departe,
Să mă scald în apa rece dătătoare de suspine,
Către seară şi-am să cânt.

Am să mă transform în piatră,
Scăldat în lumina valurilor moi,
Spectator la scena sălciilor bătrâne,
Acoperit de puful plopilor.

Cresc pe mine rădăcini,
Flori nu am să fac,
Sufletu-mi e călător prin nori,
În căutarea tinereţii.

La fiecare cot de râu,
Braţele din vis aşteaptă să mă-nhaţe,
Târându-mă apoi obositor,
Spre linia cătării lor.

Mă-nfig cu braţele-n pământ,
Mă opun acestei vagi răpiri,
Ar cu palma ca un plug străvechi,
Punându-mi gându-n taină, istovit, la adăpost.

Seară de vară

Viu, trăiesc sub bolta negricioasă
Seara, ce se-ascunde sub linţoliul nopţii
Şi m-asez cuminte, în iarba cea înaltă
Să ascult la greeri, cântece de dor.

Mă voi acoperi roua dimineţii,
Din frunze şi petale îmi voi face vis,
Zâmbind adorm, când soarele răsare,
Mă vor trezi, din zbor, fluturii multicolori

vineri, 13 martie 2009

Cristale (Zeci, poate sute, poate mii)

Zeci, poate sute, poate mii,
De cristale amestecate-n ochii tăi,
Zi de zi, s-alunec pe ele,
Către buzele tale vii.

Zeci, poate sute, poate mii,
De paşi fac, pe cărarea vieţii,
Întinzându-ţi un inel,
Pentru mâna ta, subţire şi fină.

Zeci, poate sute, poate mii,
Sunt gândurile mele,
Plecările răzbat spre tine,
Cadou să-ţi fac cristale...zeci, poate sute, poate mii.

Perle mici înşirate pe o creangă udă,
Picături de lacrimi şi de dor,
Aşteaptă vântul să le ducă,
Spre tărâmu-ndepărtat, şi iubitor.

Norii plâng de bucurie.
Ridică-ţi faţa către ei
Şi-ai să simţi cum lacrimile lor,
Te spală pe faţă, şi mor.

Mă tem de-al timpului orologiu,
Ce ticăie încet, tic...tac...tic...
Precum nişte mici cristale ce se sparg,
Ca ale tale valuri de a-l meu ţărm.

Vino într-un loc cu mine,
Şi nu-ntreba nimic,
Ascultă-mă, urmează-mă, tăcută,
Spre ţara noastră, călători.

La fiecare pas am să mă-ntorc spre tine
Şi-am să-ţi întind o perlă de cristal,
Zeci, poate sute, poate mii,
Atâtea câţi ani, avea-vom împreună noi.

Dă-mi mâna ta, deşi eu ştiu că îmi întinzi
Inima ta, ce-o simt în palma mea,
Zvâcnind, ca un boboc ce stă să înflorească,
Sub zâmbetul primăverii.

Cristale-n loc de pietre-n drum,
Ne stau, sub paşi,
Cristale-n pomi, în loc de roade-n drum,
Ne-astâmpără stomacul de iubire.

Zeci, poate sute, poate mii
Multicolore cadre, flori buchete,
Mă-ndeamnă să îţi prind după ureche,
Un muşeţel, un ghiocel, sau violete.

Întinde mâna chiar de nu-ai să vezi,
În faţa ta, în faţa mea,
E ţara ce-am visat-o în anii şi-n atâtea nopţi
Cu zeci, poate sute, poate mii...de rugăminţi.

marți, 10 martie 2009

Invitaţie la cină

Pofteşte, lumină caldă,
Te invit în camera sufletului meu,
La un pahar de amintiri şi-n largul veşniciei,
Te rog să sufli tu, în lumânări.

Asează-te, aşa cum te-am primit în suflet,
Căldura serilor de vară, piele să îţi mângâi,
Iar covorul frunzelor ce-ţi foşnesc sub paşi,
Să-ţi amintească, de plimbările prin parc.

Vreau să văd cum ochii îţi zâmbesc,
Cu bucurie-n albastrul lor, de mare,
În gazdă am să mă transform chiar eu,
Iubindu-te, lumina mea măiastră.

Mă bucur că ai acceptat,
Mândria mea crescută-n fluxul serii,
Dă-mi voie să transform această clipă,
Într-o invitaţie pe tărâmul lunii.

Am pregăti cea mai frumoasă masă,
De unde poţi să vezi şi-apusul şi-a vieţii răsărit, deodată,
Şi ploaia răcoroasă, or adierea blândă, împreună.
Doar să te invit la cină.

Vreau să te simţi, cum mă simt eu,
Fără să-mi simt sătulă pofta de iubire,
Vreau să bei din vinul care-l beau şi eu,
Fără să satur, de pasiune, cascada ce se varsă-n suflet.

Poftim, de ţine-n taină această invitaţie,
Voi trage draperiile spre miazănoapte,
Ca vântul să nu poată să-nţeală aceste soapte,
Ce-am şă-ţi susur la ureche, printr-un smoc rebel de păr.

Te-am învitat la cină,
Tainică şi misterioasă,
Doar noi doi, şi masa cea copioasă
Şi cerul, şi lumea, şi dragostea crăiasă.

luni, 2 martie 2009

Simfonia primăverii

Încet, s-a topit şi ultimul petic de nea,
Din marea sală a naturii înviorate
Şi-a răzbătut din vechi ţinuturi-ndepărtate,
Un zvon, un fior, o şoaptă

Primadonă s-a născut să fie-un ghiocel,
Cu forma lui de clopoţel,
Ce-a-nceput să sune, scuturat de adierea,
Vântului, călător neobosit.

Şi-n jurul primăverii, pământul a zâmbit,
Acoperind cu rouă, renaşterea păşunilor străbune,
Iar de pe margine de drum,
Se-aud pocnind încheieturile copacilor din pădurile bătrâne.

La prima rază, s-a născut un sunet.
O primă notă din a vieţii simfonie,
Acompaniată de alte mii de raze, întruchipate-n flori,
Şi-un straniu zumzet de albine, care-mi dă fiori.

Se nasc pe crengile copacilor de tei,
Mici muguri, globuri ce vestesc o nouă cutezanţă-a firii,
Sunt spectatori ai timpului, ce nu cunosc decât o cale
De-a asculta a primăverii simfonie.

Mă-nvăluie mireasma neprihănită a ierbii,
Mireasa verde, din noua cununie,
Ce tainică ridică an de an,
La cer, cununa primăverii.

Notele ocupă câmpul renăscut,
Năvalnică şarjă a avangarzii sunet,
Primeşte-mă în primul rând al nemuritorului spectacol,
Acum, la începutul simfoniei primăverii.

marți, 10 februarie 2009

Suflet către înger

Prind aripi, să zbor după un nor,
Învăţ să privesc spre cer,
Ţinându-mi firea, să mă arunc,
În lumea visului plutind cu braţele deschise,
Zâmbind prin bucuria nopţii-ntregi.

Învăţ să fac buchete din coada înstelată a cometei,
Şi-nvăţ cum să mă port, când le voi oferi,
Îngerului meu, născut din dorinţa mea de fericire,
Vis de viată-mi, care-a prins contur.

Luna îmi zâmbeşte,
Tălmăcit îmi spune-n taina nopţii:
-" Întinde mâinile când zbori
Şi nu lăsa să-ţi scape o soaptă".

Mă ridic încet..mai sus...mai sus,
Până acolo unde,
Îngerul meu prinde contur
Şi îl voi surprinde, c-un sărut.

Aici, la noi, unde nici vântul nu poate ajunge,
Sub aripa complice a nopţii, unde luna ne păzeşte,
Am să-i ofer în dar, buchetul strâns din suflet dar,
Iubitei mele, Înger, prins în constelaţia Mrejelor iubirii har.

miercuri, 4 februarie 2009

La Mulţi Ani

La mulţi ani!
Îţi spun, îngerul meu
Şi îţi întind acum,
Prin mâna mea, cadoul tău.

De unde am cules să-ţi fac,
Un brâu din salbe flori,
Ce să-te-ncânte prin parfumul lor,
Oriunde paşii-ţi sunt cu dor.

La Mulţi Ani, strălucitori, porumbiţă,
Cum e soarele ce-a răsărit,
Oglindindu-se în valurile mării,
Ce foşnesc, şi se revarsă la picioarele tale.

Cei mai frumoşi ani,
Ţi-i dăruiesc, ca pe-un buchet,
Ne-ncăpător în mana mea,
De aceea, prin suflet mă-nchin şi ţi-i ofer.

Aş vrea să pot atinge clipa,
Să şterg tot ce ochii ţi-ampăjenjănit,
Cu podul palmei să culeg şi să arunc,
Acele lacrimi calde.

Dar care, de vor curge mai-apoi,
Să fie izvorâte din fântână fericirii,
În oglinda cărei ape, ochii să îţi vadă
Chipul nostru, laolaltă.

Buchetul meu de flori

Deschide ochii când îţi spun eu.
Nu respira.
Nu te gândi.
Zâmbeşte doar.

Am să îţi ating tâmplele cu ceva,
Ce braţele mele aş vrea să fie,
La fel de moi şi fine,
Cum sunt aripile de albină.

Promite-mi că ai nu te uiţi.
Şi nu vei inspira odată cu vorbele mele,
Parfumul lor, amestecat cu cel al darului din dor,
Ascuns în spatele marelui amor.

Ţi-am adus ceva.
Îţi dăruiesc ceva.
Fir cu fir cules de mâna mea
Din grădina fericirii, unde roua-i doar iubire.

Probabil ai să recunoşti,
Fără să vezi, fără să simţi,
Ascunsul meu cadou, ce-l am doar pentru tine,
Buchetul meu de flori, ce l-am cules din grădina nemuririi.

Destin

Mă-neacă în linişte,
Puterea zdrobitoare a sorţii,
Ce-mi striveşte până şi ultima speranţă,
De a reînvia.

De mine fug şi şerpii reci de piatră.
Pot să mor încet, pierdut, uitat,
Ascuns în văgăuna asta blestemată,
Asurzindu-mă şi respiraţia-mi sacadată, înfundată.

Lumina nu mă mai ajunge,
In imperiul frigului atotstăpân,
Mă-nchin în act de suveranitate,
Pact cu întunericul, îmi e destin.

Din pietre moarte, îmi picură pe faţă,
Stropi de lacrimi, reci şi-amare,
Încătuşate-mi braţe printre pietre,
Mă-mpiedică să le sfârşesc pe toate.

Lipesc urechea de pământ,
Să prind măcar o soaptă ,
A demonului ce-şi croieşte drum,
Din-luntrul morţilor tărâm, spre pradă.

Sunt prins aici, ascuns,
De nici credinţa nu mai poate să răzbată,
Şi anarhicile gânduri m-au lăsat,
Batjocurei imensităţi a sorţii.

O şansă numai de-aş avea,
Frântura unei clipe de speranţă,
Şi-aş încerca să lupt cu nevolnica-mi dorinţă
De a scăpa de viaţa-mi năruită.

Amar blestem, ce n-ar crezut a fi,
Ţintit spre mine ce mă credeam sfinţit,
Fără să bănui în încleştarea vieţii,
Clipa ce-mi răpeşte unica-mi opţiune.

Aşa cum e, aşa e scris,
În versurile cărţii ascunse de ochii mei,
Bănuitori, mijiţi, precum orbiţi de razele de soare,
Ce mă duc acum spre asfinţit.

marți, 3 februarie 2009

Ultimele frunze

Când împreună vom privi, spre zarea-ndepărtată,
Şi mâinile ni vor atinge, reci, sub arta stropilor de rouă,
Am să mă-ntind să îţi ofer, din soarele ce-a răsărit,
Un buchet de preafrumoase raze.

Am să păşesc în calea ta,
Am să m-aşez să te-ocrotesc,
Chiar dacă atunci îţi voi ascunde chipul,
...Cea mai frumoasă floare.

Vom ridica ochii spre cerul pur, curat,
Şi vom asculta-n tăcere, cum cântă vântul,
Şi vom zburda-alergând, râzând,
Prin poiana fericirii.

Greeri vor veni să ne întâmpine,
Câmpuri de albine pline,
Bujori vor înflori pe loc,
Doar ca să te vadă bine.

Ne vom opri doar pentru-o clipă-mbrăţişaţi,
Ochi în ochi, ne vom atinge până-n suflet,
Şi ne vom transforma în frunze,
Spre cer... într-un dans noi vom pleca.

luni, 2 februarie 2009

Strop, Pământ, Lacrimă şi Cer

Strop, cu strop,
Cerne, din noru-ntunecat şi cenuşiu,
O mică linişte de viaţă,
Adunată-n strop de apă.

O atrage pământul,
Spre a sa îmbrăţişare,
Cu un zâmbet, abia gândit,
De drag, din suflet zămislit.

Se varsă, strop cu strop,
Din ochii mei, un bob sărat,
Ce-l simt pe buze,
Cum se duce spre bărbie...cade.

Se întâlnesc,
Cei doi stropi, din întâmplare,
Pe pământ, sub frunze
Ori sub o gingasă floare.

Absorbiţi de lacomul pământ,
Pierduţi, înmănunchiaţi se scurg, adânc
Spre inima hainului şi strâmb
Destin nepricopsit, etern înmormântaţi.

Strop, pământ, lacrimă şi cer,
Se regăsesc acum în visul fremător,
Pe lângă care a trecut o clipă, ca un gând,
Speranţa unui înger efemer.

joi, 29 ianuarie 2009

Dragoste radioactiva

Tot ce mă-conjoară,
Natural ori supranatural,
Totul îmi emană-n piele şi în fiinţă,
O dragoste endemică.

Păsări Phoenix prin viaţă în lumea mea,
Uriaşi ciclopi trăiesc ascunşi prin sterpe tărâmuri moarte,
Ocrotitor ecran ce mă ferea de raze,
Acum e dus, pierdut prin univers.

Sunt radiat de dragoste,
Doze după doze de iubire, mortală,
Mi-au cuprins corpul din care,
Lupta lipseşte...căci nu fac febră,
Când sunt iradiat cu dragoste radioactivă.

duminică, 18 ianuarie 2009

Îngerul topit - lui Grigore Vieru



Se scurg,
Pe lângă privirea noastră,
Pe care o sfidează,
Îngeri care se topesc.

Picură clipa din viaţa lor,
Stop după strop,
Si privim doar,
Fără să ştim cum să-i păstrăm.

Să-l numim destin?
De parcă-am scăpa aşa,
De moştenirea grea ce-o lasă,
Dispariţia lor.

În fiecare miez de iarnă,
Se topeşte câte-un înger,
Dar aşa, nu te voi mai aştepta,
Cu-ardoare, primăvară.

În fiecare-ajun de soare,
Undeva se naşte-o floare,
O nouă viaţă de speranţă,
Din pământu-l îngheţat.

Poate-i îngerul topit, din viaţă,
Ce s-a scurs, spre cer,
De unde ne va da povaţa
Viaţa cum s-o continuăm.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Fluturele cu aripi de sticlă

S-a lăsat la pământ,
Cu ochii-n lacrimi mici,
Ce se transformau în clipe,
Fluturele cu aripi de sticlă.

Din grădina de lumină,
Se-tristează fiecare floare,
Înebuniţi tăunii zboară fără ţintă,
Deasupra lui, hohotind...

Sensibilele-i aripi, stropi de sticlă,
Au cedat, umile, ca un val care se sfarmă-n ţărm,
Ce nu se mai retrage-n marea infinită,
Cum nu dispare dragostea din sufletul indrăgostit.

Au pocnit usor,
Spărgând liniştea cea mai adâncă-a sorţii,
Şi au pocnit din dor,
De floarea ce-a iubită, care acum petalele şi-a strâns.

Neştiind că nu va mai zbura,
Seara se lasă-n parcul înflorit,
De unde va răzbate-un singur vis,
Al renaşterii copil descris, în vers...

O rază de lumină-n ajutor,
Trimete-i luna-acum, de parcă-i spune :
-"Prinde-te...dă-mi mâna ta,
Fluture nemuritor, să te ridic la seri,
Şi ai să zbori aşa cum n-ai mai fost, la cer."

Sub pocnet fin şi cioburi,
Îşi întoarce ochii-ncetişor,
Plânşi...spre zări ce-acum apun ca să renască,
Fluturii multicolori.

Şi a rămas, acolo jos-ntre flori,
Fluturele cu aripi de sticlă,
Soptind firelor de iarbă, închinate,
Cum va renaşte iar, prin moarte trecător.

Lungi braţe, albe mâini frumoase,
Îl ridică din tainul sfânt culcuş al ierbii
Şi îl ridică spre a soarelui privire şi-i spune:
- "Fluture tu-ai să mai zbori.

Aripile tale le voi prinde eu,
Te voi înălţa de unde nu ai să mai cazi,
Sub adiere dragostei simţiri
În lumea eternei vi iubiri.

Tărâmu-ncet va deveni mai vast,
Grădina va-nflori, ca o comoară,
Parfumul florilor îl vei simţi ce pe un flux,
Ce te va ridica în palma mea, zâmbind spre luna de argint."

Nu va pieri,
Fluturele cu aripi de sticlă,
Nu va muri,
Cât mai există, iubire-n trup şi vise de speranţă.

joi, 15 ianuarie 2009

Nemuritorii

Sunt trecători, precum un gând,
Purtaţi, parcă de-un vânt,
Printre copacii din grădina vieţii,
Unde rătăciţi de sunt, nu se vor putea pierde.


Libertatea florilor le e călăuza către soare,
Îşi pierd firea sub ocrotirea norilor adânci,
Răbdând cuminţi, ascultători şi aşteptând,
Amurgul, ce se scurge-ncetişor.

Nu mor, cei ce viaţa nu-i desparte
De eternitate ce-au primit-o-n dar,
Să încălzească, în crunta blestemată viaţă,
Frântura clipei lor de dor.

Răzvrătirea vieţii

Deasupra ta, cerul va-nsemna ceva.
Va scrie vântul, din palide petale,
Pe cer, lacrimile serii,
Acompaniat, de mii de voci de îngeri...o fărâmă de iubire.


Se-adună norii cenuşii şi grei,
Pe-un car de foc, triumfători reintră,
În lumea ta, pe un covor de flori,
Ce se aştern, cu dor şi alinare.

Săgeţi sunt trase, din soarele ce-se ascunde,
Îndărătul porţilor închise-n faţa paradisului etern
De unde, fantome-nfăşurate în mantii de ceaţă,
Braţele-şi întind ocrotitoare de speranţe.

Ridică-ţi ochii şi priveşte printre valurile dimineţii,
Şi vei simţi mireasma, tulbure ce se ridică,
Din viţa vie-i şi sălbatecă, nebună,
Printre ale cărei rânduri, să fugim desculţi.

Inspiră, aerul, cel rece tare,
Şi frunzele ce se ridică în vârtejuri către cer,
Şi calcă-ncet uşor,
Pe alb-gălbui, de muşeţel covor.

Pe cai de foc, smucind zănatec hăţurile morţii
Pătrund cohorte-ntunecare,
Trimişi de diavol, să-nsămânţeze jar,
Pe unde calcă-n cale, nebunia.

Hai să fugim, în lanuri de voinţă,
Să ne ascundem, pentru-n milion de ani,
Vom sta îmbrăţisaţi şi nemişcaţi,
Uitând că mai există dor.

Deasupra ta, se naşte viaţa iar.
Un fir de care să te prinzi, cu mâna mea,
Să ne-nălţăm spre infinitul ţel
Cu indiferenţa unui bătrân stejar.

marți, 13 ianuarie 2009

Iarna copacilor

Se strâmbă pomii,
Obosiţi de-atâta iarnă,
Crengile le-atârnă greu
Sub un linţoliu împietrit de gheaţă.

Zâmbetul lor a pierit,
Înlocuit cu-n rictus dureros... şi rece,
Şi-a vaiet sună vântul ce se joacă,
În a lor coroane moarte.

Se topesc încet, prin scoarţă-bătrânită,
Carnea lor de lemn, râvnită,
De un foc nepotolit, dorită,
Spre cer apoi să urce, sufletu-i cernit.

Troznesc, prin sălbatice păduri,
Copacii seculari ce-şi duc,
Anii, tăcuţi la tot ce văd şi-aud...
Troznesc, se plâng şi ei cum pot.

De piatră sunt acum,
Copacii, ce primăvara împrăştie parfum,
Morţi, par cei de-acum,
Ce vara ne oferă răcoros cătun.

Respingători sunt ei acum,
Îmbrăţişaţi de iarna crudă,
Da-i vom revedea mereu, cum,
Vor învia, în pragul tinereţii.

duminică, 11 ianuarie 2009

Lună de argint

Lună de argint,
În negura nopţii, far al iubirii,
Întoarceţi lumina spre-un inger pierdut,
Ce-şi caută-n trudă zarea.

Aşteaptă să treacă cometa,
Cu numele meu pe ea
Şi opreşte-o-clipă, de-nseală timpul,
Să pot privi spre tine, luna mea.

Florile nopţilor respiră adânc,
Mireasma profundă a clipei iubite,
Se-nalţă spre tine, luna a mea,
Petale sublime de-argint, ca şi tine.

Curge pârâul soptindu-mi încet,
C-ar vrea spre tine să-şi mute discret,
Albia veche şi rece, a drumului fir
Acum cât mai eşti pe-al nostru cer.

Lună mărunta pe-o mare de-argint,
Privită cu dorul ce-alină o faptă,
Trage-mă sus, la tine destin,
Să-plinesc odată cu noaptea.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Singurătatea florilor

Parcul pare pustiu, când,
Păşesc, uşor prin covorul alb,
Unde paşii mi se-afundă lăsând,
Să îşi ivească, de o culoare stearsă,
Imaginea unei flori...

Las o rază pierdută, din soarele fără putere,
Să îi ofere o clipă de lumină, adormită,
Florii amorţite de sub mantia de zăpadă,
Părăsită copilă a primăverii.

Lipite de pământ îi sunt frunzele,
Decolorate de emoţia iernii,
Firavă tulpină are, moale
Firul legămantului etern.

"Să nu ma uiti", parcă îmi spune,
"Nu sunt singura minune, ce-a rămas pe lume,
Nici singura speranţă a vieţii care va renaşte,
Din nou pe-această lume"

"Nimeni nu ne vede acum,
Acoperite de-o uitare efemeră, stăm
Şi traim într-o uitare pătimaşă,
Iară cântul nostru se numeşte-acum,
Al dorului album".

Cuprind cu ochii roată,
Întrega lume de zăpadă,
Şi-aud aşa încet, parcă-n şoaptă,
Glasul lor, ce doar aşteaptă să renască din
Singurătatea florilor parfum.

joi, 8 ianuarie 2009

Mărţişor

Ti-as oferi ceva frumos,
Dar sa-mpachetez nu pot,
Nici visul, nici iubirea
Si cu neputinta mi-e,
Paradisul sa-ti aduc,
Chiar de-as vrea cu adevarat,
Sa ti-l întind, ca pe-un buchet,
De sarutari, sub valsul serii.

Dar am sa te îmbratisez,
Si-am sa-ti soptesc ca îti doresc,
Sa te înalti pe aripi de speranta
Si sa nu te îndoiesti nicicând
,
Ca iubirea-ti va dispare,
Caci este ca un ghiocel,
Ce va înflori mereu
Si în piept, eu ti-l voi prinde.



Cer pustiu

Pustiu e cerul fără viaţă-n el,
Topit după steaua ultimului carusel,
Calea ce-a mare-ncropită la el,
E singura-i cale de-al vede niţel.

Străpunge-mi inima cu-n colţ de lună,
Va curge apă din ceruri, nu sânge adânc,
Pustie-i durerea când langă tine,
Nici cerul nu e, măcar s-o împarţi.

Cascada

Plânge-n torente... când râde,
Ameţitoare şi nemuritoare,
Îşi varsă viaţa sculptând în stâncă,
Drumul ei etern pe-acest pământ.

Coboară-se luna prin ţepii falnicilor brazi,
Se ascunde în dosul munţilor cei muţi,
Şe-neacă fără moarte în marea infinită
Şi tot nu se opreşte, cascada iubită.

Arde pământul sub suliţi de foc,
Iarba se coace ca pâinea-n cuptor,
Poate să turbe şi vântul speriat,
Căci ea curge, surdă la tot.

Mă lasă- m-apropii de ea la un pas,
Să-i simt puterea prin zgomot nebun,
Mă scaldă pe faţă un vis împlinit,
De-atinge cascada împlinirii abiss.

miercuri, 7 ianuarie 2009

Ploaia

Picură...
Ritmic, monoton, uşor,
Parcă-s clapele mângâiate,
De o fină mână, ale unui pian.

Se abat în geam,
Stropii reci, osândiţi,
Să-mi fie muzica-nserării
În nopţile de dor.

Nu se văd norii,
Doar se aud glasurile lor
Şi ghicesc doar,
Privirile lor, îndărătul acoperisurilor ude.

Picură...
Să-mi ţină de urât,
Complicitate la singurătatea-mi,
Stropii mici neliniştiţi, ce mor, zdrobindu-se de sol.

Eu îi iubesc...
Căci îmi ţin de urât.
Pământul îi iubeşte...
Căci îi primeşte.
Cerul îi iubeste...
Căci ni-i trimite.

Nouă...
Celor temători de întunericul vast,
Al singurătăţii momentane,
Încrezători în salvarea-n răsărit.

Suspin şi-o ramură de măslin.

Fraged, ca o ramură de măslin,
Suspin al dragostei,
Primeşte binecuvântarea mea
Şi trece-mi pragul sufletului.

Aici ai să găseşti liniştea
Şi-o împietrită lume ireală,
Doar o briză, singuratecă,
Îţi va aduce parfumul de măslin.

Am să te opresc din zbor,
Te voi culege de pe-o-adiere,
Şi-am să te feresc la pieptul meu,
De rafalele de vorbe rele.

Suspin, adânc cuprins de fericire,
Priveşte-ţi frumuseţea-ntâmplătoare,
Şi-ai să înţelegi de ce mă lupt,
Să te ascund în al sufletului trup.

Şi n-am să te mai las să pleci,
Cuprins de dorul călător,
Altă livadă de măslini, n-ai mai simţi,
Ca pe-al meu adânc sărut.

Şi n-am să te mai las să plângi,
Ascuns prin vre-o scorbură a firii,
Te voi îmbrăţisa, ca pe-un buchet,
De ramuri de măslin, ce vei primi în dar,
Cu-al meu surâs.

marți, 6 ianuarie 2009

Sărut

Simţi ?! A trecut un înger.
Ţi-a lăsat acum pe umăr o sărutare,
Să n-o striveşti privind în spate,
E soapta clipei aşteptate.

E mai firavă ca un ghiocel,
Mai mătăsoasă ca o aripă de flutur,
Nici să respiri o clipă, dacă vrei,
Să se topească şi să-ţi intre-n spate.

Nu va rămâne ascuns nepăsător,
Acest fior al lumii-namorate,
Se va scurge prin suflet, călător,
Cuibărindu-se-ţi în vise.

Dincolo de orizont

Dincolo de orizontul meu de stele,
Încet îngheaţă luna,
Se pierde printre aisberg-uirle norilor de ceaţă,
Învăluită-n aurora căilor mister.

Alerg cu braţele întinse,
Aş vrea să strig pe nume fiecare rază de lumină,
Multicoloră, să m-aştepte şi pe mine,
Mai am o clipă să îi spun.

Să-i povestesc cum am atins o soaptă,
Cum am simţit prin păr un fir de vânt,
Ce-mi dădea târcoale, ridicându-mi din cale frunzele moarte,
Din dragoste de viaţă.

Dincolo de orizontul meu,
Se-nalţă luna,
Iar fuga mi-se-mpleteşte într-o copleşită oboseală,
Să o ating măcar aş vrea, prin zare.

Călător de-aş fi prin constelaţii de lumină,
De aş înţelege fericirea şi durerea lor
Aşa, zvâcnind, aş smulge din rădăcină!
Toată mizeria vieţii ...aruncân-o-n hăul
Adânc, nepăsător...

Dincolo de orizontul meu,
Se înalţă luna mea,
Acolo este, se ridică cu faţa către soare,
Înţelegând, că-acolo e menirea mea.

Dincolo de orizontul meu,
Mă aşteaptă-un o stea,
Să mă ducă-ndepărtări, spre ea ,
Spre luna mea.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Ultima floare de cireş

Şi a căzut,
Ultima-mi floare de cireş.
Nu a mai rezistat
Pe creanga mea.

Una câte una,
Ca într-un vis,
Petalele i s-au desprins,
Haotic rotindu-se-n vânt.

Doar, că nu au mai ajuns pe pământ.
S-au topit în zbor,
Pierzându-se prin ceaţa nopţii,
În întunericul etern.

Am doar amintirea ei,
Cum strălucea-n bătaia razelor de dimineaţă,
Rezistând legătă prin codiţa sa,
De creanga ce-am numit-o viaţă.

Furiei vântului am vrut să o feresc,
Punându-mă în faţa ei,
Căuş din mâini eu am făcut,
Ce am crezut mai bine.

Perfid destinul mi-a rânjit scorţos,
S-a învârtit în jurul meu, badjocorind
Şi ma lovit cu ghera-i drept în frunte,
Suierâdu-mi amenintător :

-" La ce te-ai aşteptat ?
Măi nebun de om,
Nu mai ştii de glumă.
Chiar, tu ai sperat ?"

Mă scutur dând din cap.
Alung acest nemernic vis,
Mă lupt acum să mă împac,
Cu soarta care m-a lovit.

Aştept ca dimineaţa să se nască,
Din noaptea neagră să privesc o rază,
Să mă agăţ de ea, cum aş fi vrut cândva,
Să mă agăţ de floarea mea.

vineri, 2 ianuarie 2009

O nouă zi




A răsărit o nouă zi,
În acordul fulgilor ce-mi oferă,
Amăgirea unei bucurii,
Ce uitasem cum arată.

A răsărit o nouă zi,
Frumoasă ca şi gândul meu,
Ca şi visul care nu m-a părăsit,
Pe care-l voi impărţi cu zăpada.

Întinde-mi o mână,
Trecătorule, ce alene-ţi plimbi,
Paşii, prin albul afânat covor,
Al lacrimilor nor.

Aştept să se deschidă darul meu,
Întârziat de ani,
Dar care mi s-a promis,
Că-l voi primi cândva.

A răsărit o nouă zi,
Un nou început,
Desfac o nouă pungă de speranţe,
Sperând într-un dar la interior,
Câştigător...

Visez alături de atâtea vise,
Sper alături de atâtea speranţe,
Cred, că şi iubirea mea se va aşterne odat'
Precum zăpada, din acestă nesperată zi.