Carpații

Limpede e cerul, sub un colț de rai,

Prind sub gene un tăiș de munte,

Rânduri, rânduri, ramuri sfinte,

Valuri solitare într-un fir de iarbă.

Storc și ultima picătură de sevă,

Dintr-o rece stâncă, acoperită-n flori,

Nu cuprind cu ochii roată,

Cât cuprind în bolta-albastră.

Văd o rămură de-alun,

Văd un blând cocoș de munte,

Vreau de-aici, s-aud cum plânge,

Vremea blândă care trece.

Nu vreau să mai văd cum ninge,

Nu mai vreau s-aud cum plouă,

Vreau să mă transform in ceață

Vreau un strop de nor să fiu.

Noi doi, și marea

Cântări, sălbatece jocuri se-nvârt prin taine,

Ale nemuririi ploi se nasc în vise renascute,

Dă-mi mâna caldă-ți s-o lipesc de pieptul meu,

Și ai să simți o șoaptă pe care pot s-o spun doar eu.

Copleșește-mă cu săruturi inventate de-al tau suflet,

Azvârle-mă în labirintul plăcerilor ascunse,

Arată-mi cheia de departe, scăldată-ntr-o geană de lumină,

O rază doar, din privirea ta.

Pășim alături, atât de aproape,

Fiecare atingere ne sună-n inimi precum valurile,

Ce se sparg de țărm in nopți fără de lună,

Și-al tau curaj, ce mă împiedică să fug, cuprins de teamă.

Să ascultăm în tihnă concertul mării,

Și spume albe mici se joacă printre degetele noastre,

Împletite într-o cunună din flori de primăvară,

Ochii care ne-au rămas tăcuți, îndrăgostiți, cuprinși de viață,

Hai să alergăm pe țărmul plin de alge,

Să ne tăiem în scoici mărunte, muribunde,

Un fir de viață să lăsăm - se piardă-n urma noastră,

De negăsiți să fim, pierduți în bolta cea măiastră.

Monotonie de iarnă

Doar un brad părăsit am,

Strâmb, golaș și fără brațe,

Răpit din ascunsul întunecat al cărărilor de munte,

Ce-mi pălmuiește nasul, cu mirosul lui de ace, veșnic verzi.

Doar un brad am,

Orfan, străin și despuiat,

De orice poveste o vrea să-mi spună,

Nu are lacrimi, doar ace mici ce-i picură-n covor.

Ascunde-ți, chip de ceară ochii,

Din fața zorilor senini ce vin,

Tainul l-ai primit, răbdător și mut,

Ca un munte, tăiat prin inimă de văi de piatră rece.

Plâng lângă tine, dorul care ți-a secat firavul trup,

Și taci, și totuși mă faci să înțeleg, atât de bine,

Rolul tău stingher de a-mi forța un zâmbet,

Că-mi ești un falnic dulce-amăgitor izvor.

Strălucești, fără să ai pic de strălucire,

Îmi dai culoare inimii ce strigă în tăcere,

Ce vrea o frânghie din flori, culese-n răsărit, sub rouă,

Și-un cavaler rătăcitor să mă salveze din pierire.

Atingi tot ce poate fi atins,

Mă-nvelești ca noaptea-n munte necuprinsul,

Și nu auzi decât aceiași muzică sordidă,

Pe care o cânt cu glasul meu secat.

De undeva departe răsare încă o nouă dimineață,

Ce poate-o vrea, să mă înlocuiască,

Cu luminosul ei destin, ascuns sub o altă față,

Și-atunci am să mă strecor încetișor,

Cu tine-n gând, în ceață.