Amiaza în livadă.

Sub raza blândă-a soarelui de-amiază,
Ori sub a lunii-acoperire,
În mirosul crud, al ierbii, proaspete, tăiate,
Inspir aroma florilor albastre,
Şi mă gândesc la tine.

Mă tulbură, doar o albină-ndrăgostită,
De culoarea vie-a cămăşii transpirate,
Ce flutură sub milostenia adierii,
Când se îndură vântul, şi prinde a mai bate.

Îmi simt livada de cireşi, ca pe-o coroană,
Ce-o port, deasupra cerului etern,
Spre ciuda norilor, ce se adună-n fapul serii,
Cu gând de răzbunare, ce mă inspiră, prin mister.

Dar, deocamdată, stau ascuns la umbră,
Flirtând, c-o preafrumoasă, rară floare,
Ce stă pe-o creangă-nmiresmată de cireş,
Ce seamănă cu tine.

Vorbesc, ghidându-mi vocea prin tăcere,
Respir, adânc, de parcă-s fără fler,
Din nebuloasa tainică livadă,
Fanatici, mii de fluturi se arată.

Şarjează, ca nebunii, răbufnind peste livadă,
Împrăştiind a curcubeului savoare,
Ca pe-o ninsoare de culoare,
Până-n drumul, prăfuit, uscat.

Ce minunată amiază, sub umbra rară,
Stropită-n prag de seară, cu lacrimi de râd,
Întinde-mi mâna să te prind, acum,
Şi să te-arunc în lumea de parfum.

Iubito

Bună, iubito.
Îţi spun aici, sub valurile înspumate,
Aici, unde-am vrut, ca marea,
Să ne fie-n dar, iar din cerul înstelat,
Voi lua un sirag de stele,
Şi-am să-ţi fac inelul, după chipul inimi mele.

Dă-mi mâna, iubito.
Întinde-mi degetele tale albe, moi,
Să nu ştiu de am, printre degete,
Nisipul fin şi moale, sau, părul tău,
Ud şi sărutat de alge.

Atinge-mi pieptul, iubito,
Aşa cum, atinge-un panist clapele,
În armonia unui cântec drag,
Când vântul se opreşte-o clipă,
Ascultând, clinchetul, din prag.

Sopteşte-mi iubito,
Cu glasul tău, fără ecou,
Absorbit, de mii de ori, de-a iubirii-ntâietate,
Şi deschide-mi calea către-albaştrii-ţi ochi,
Mai pătrunzători, ca marea, ce ne mângâie pe spate.

Îmbrăţisează-mă, iubito.
Nu mă lăsa dus în larg,
Fereşte-mă de braţul vântului hulpav,
Strânge-mă în braţe,
Ca pe un prunc preafericit, şi tac.

Mă vei simţi, iubito,
Topindu-mă, ca luna ce se stinge după-un nor,
Printre siroaiele sărate ale mării,
În care ne iubim, zâmbind, privind,
La noi.

Îţi voi culege iubito,
Flori din adâncul oceanului ascuns,
Şi din corali îţi fac căluţi de mare,
Vii, ca şi visele mele, şi-ale tale,
Petale prinse-n chip de soare.

Miraţi se-ntreabă, pescăruşii
În ce ne-am transformat.
Se-nvârt în hora lor prin cer,
Trimiţându-ne sărutul lor.

Hai să ne lăsăm în apă, iubito.
Să plecăm pe valuri către nicăieri,
Acolo unde vor să ne-ntâlnim cu ei,
Cei mulţi şi-ndrăgostiţi, şi-acolo unde,
iubirile nu mor.

Poveste de vară

Strânge-mă, în clipa asta, în braţe,
Acum, când am luat loc, amândoi,
În loja preaînaltă de unde vom vedea,
Opera, scrisă de visul nostru.

Emoţii îmi cuprind firea,
Furnicături îmi simt prin braţe,
De parcă-aş fi un copac, străbătut de fulger,
În lumina lui, chipul tău descopăr.

În cometă, te descopăr,
Şi-ţi dau numele meu, urmărindu-te,
Cum te furişezi, ca un fuior de fum,
Prin venele mele, direct în suflet.

Lasă-mă să respir adânc.
Te voi prinde în captiva-mi inimă flămândă,
Ce tânjeşte, lupoaică, după-o fărâmă de iubire,
Acum, în poala verii, sub corola-ameţitoare-a serii.

Strânge-mă în clipa asta-n braţe!
Tare şi puternic!
Opreşte-mi parfumul răcoros al teiului bătrân,
În piept...să mă înec sub ochii tăi.

Lângă tine, nu ştiu de unde-aduce vântul,
Un cântec de privighetoare,
De parcă, de pe fiecare creangă,
Ne-ncântă o mică, fermecată, floare.

Nici marea, cu-ale sale valuri,
Nu m-ar putea clinti acum,
Doar tu, de ai dori să mă topesc,
Mi-ar fi de-ajuns, trei picături de rouă.

Şi-aş muri, ca un erou, uitat,
Ascuns, acoperit c-o palmă de pământ,
Sub a nopţii umbră pază,
Stins, de parcă-aş fi o lumânare.

Dar braţul tău mă-lănţuieşte,
Şi sânul tău mă-npunge-n piept,
Alb-roz, ca o mână de zăpadă,
Rezist, în chinuri, ca să nu-l ating.

Tu, ai inima ce râde.
O aud, cum cântă , de parcă-i tainica fantomă,
Ascunsă prin vâlcele ascunse, încâlcite,
Ca ale mele visuri, prin pădurile întunecate.

La picioare-ţi şade, un buchet de maci,
Mai roşii ca obrazul tău, la prima întâlnire,
Dar tu, de ai dori să fi un fir de trandafir,
M-aş transforma pe loc, în doar a ta câmpie.

Cincisute cinzeci şi cinci

Ridică-ţi privirea, din ascunzişul tainic al emoţiei
Şi priveşte-mi calea pe care voi veni,
Din spatele celor cincisute cinzeci şi cinci de minute,
Ale timpului, pe care nu le-am putut scurta.

Parcă soarele răsare doar pentru noi, azi,
Când palmele ni se vor împreuna, acolo,
Sub coroana copacului,care,
Parcă pentru noi a fost plantat, cândva, atunci.

Cincisute de săruturi, îţi vor strivi amintirea,
Clipei, în care voi coborâ odată cu asfinţitul,
Dincolo de orizont, înapoi în lumea rea a despărţirii,
Unde lumina nu mai ajunge, decât prin frânturi de : "Te iubesc..."

Aş vrea să pot să mă transform în nor
Plutind deasupra ta, iar tu vei înţelege, ploaia,
Ca pe nişte lacrimi de dor, spălându-ţi faţa,
Ridicată spre cer...

Mai zboară câte-o frunză ruginie,
Pe la geamul nostru-n noaptea fără vise,
Mai ne aminteşte-un glas, ecou de ciocârlie,
Că trăim ascunşi sub libera iubire.

Când ai să priveşti cerul, în amurgul trist,
Şi paşii mei, spărgându-se, fără ecou,
Să nu te-ncrezi în visul-ntunecat al nopţii.
Ci să revezi cu-nfigurare, cadranul ceasului destin.

Taina iubirii

Apusul îmi stinge văpaia iubirii,
În braţele tale, iubito,
Unde, închid ochii şi te văd,
Înflorind, ca o rochie de mireasă sub pala de vânt.

Sărutul verii îţi mângâie mâna,
Pe tâmpla mea, cum o ţii,
Iar eu, îţi sprijin, cu fruntea, inima,
Şi-aud, cum râd frunzele sub foşnetul serii.

Buzele grele, ne cad, unele peste altele,
De parcă-s picături de rouă,
Topite de-nsetatul pământ, uscat,
Ca sufletul, privat de sensibila-i iubire.

Şi nimeni nu va şti,
De taina noastră, maiestuoasă,
Ce-ascunde, sub al nopţii infinit mister,
O şoapta, un suspin, o carte şi un sărut recent.