Eterna desparțire

Mă întristează iubirea dintre doi copaci,

Separați, de veșnicia unui drum de țară,

Se tot privesc, de zeci de ani,

Jurându-și nemurirea în fiecare primăvară.

Pe sub pământ, ascunse ramuri își croiesc,

Neîncetat, drumul spre întâlnire,

Orbecăiesc așa, de zeci de ani,

Speranța de unire.

Doar vântul le mai poartă pe-nserat o frunză,

Un bilețel pe-ascuns, jurându-și doar iubire,

Nădăjduiesc, de zeci de ani, la o minune,

Visând, sperând în iminenta lor îmbrățișare.

Sunt doi copaci ce se ating prin crengi,

Și-și mângâie prin ramuri, muguri,

Își tot zâmbesc, se tot foiesc,

Dar despărțiți ei sunt, în două lumi,

De singuraticul nebun, ce-i însuși drumul.

Spre tine

Mă topesc pe-o geană de lumină,

Timit și rușinat, ascuns pe coama unui nor,

Și nu îndrăznesc să îmi aud nici glasul,

De teama neprihănitului meu dor.

De-atâta bunăstare mă-nfior,

Tânjesc spre zarea ce se scaldă-n fața mea, albastră,

Suspin, spre depărtări, caut s-ajung,

Privat, de dragostea-mi măiastră.

La drumul ce-am pornit, mă dor și-n vis genunchii,

Cărare n-am să mă abat, răsăritul nu am să-l împart,

Sfârșesc, urlând de dragoste și dor,

Spre tine am ajung, de mor.

Neîmpăcați se scaldă-n vrăji, ciulinii,

Meschine dansuri, tăcuți și muți, păgânii,

Mă înconjoară, fiare ale naturii,

Îmbrățisându-mă, fără puteri, nebunii.

Cad în prăpăstii mai adânci ca ura,

Mă zbat în valuri reci care îmi cer să stau,

Mă răscolesc prin măruntaie săgeți înfierbântate,

Să mă opresc îmi cer, și râd de truda lor.

Nu pot să strălucesc, decât sub soare.

Nu pot să-mbrățișez cu ale mele brațe marea,

Decât pe plaja-nmiresmată-n stele,

Pe-al cărei mal am să mă transform și eu, în alge.