Colierul porumbelului

Strălucesc în geana dimineţii,
Ochii tăi,
Ca două mărgele pierdute de mare,
Pe trupul meu.

Sunt un vânător,
Al sufletelor care dor,
Te prind în plasa inimi mele,
Însetate de atâta aşteptare.

Te ating, ca o aromă,
Moale pală de rouă,
Şi aştept să mă usuc,
Pe aripile tale...

Întinde-mi gâtul să-ţi simt parfumul,
Şi lasă-mă să-ţi mângâi puful,
Unde mă simt în largul meu,
Ca o pasăre luată de vânt.

Am să-ţi prind colier din raze aurii,
Culesi din zorii unei senine zi,
Când încă roua nu se fi uscat,
Nici dorul nopţii, ochii nu şi i-a deschis.

Ciocanul vrăjitoarelor

Ninge, cu funingine,
Peste-ntunecata zare, fără orizont,
Iară păsări mari, cu ochi de foc,
Ciugulesc din sufletul amar.

Se-nvârt ameţitor,
În cascade tulburi, înegrite,
Fulgi de nea din nori de smoală,
Ce coboară lin şi orice ating,
Să moară.

Fum, şi foc şi pară,
Abur blestemat, de prin vaduri şi morminte,
Se ridică-n valuri umbre,
Care cântă şi descântă.

Glasuri, fără voce, ţipă,
Se răzbună şi ard,
Ochi, fără vedere,
Clipesc, peste-a timpului ciot însângerat.

Trecut-a timpul zorilor fără de ceas,
Zile fără noimă într-o minte fără glas,
Sfioase urgii se toarnă-n veşnicele urne,
Clădite pe a minţilor pierdute urme.