Renaştere

Aprind torţa magică a luminii dintre veacuri,
Bănuind sub fiecare frunză ruginită,
Privirea ei iscoditoare, fulger de pătrunzătoare,
A ideei de suspin.

Coboară-mi povara de pe spatele-mi prea-ncovoiat,
Tranformă totu-ntr-o ninsoare,
Petale mici din fulgi de nea,
Să mă cuprindă într-o strânsoare.

Svâcneşte-mi inima din piept,
Smulge-o, fugi cu ea, arunc-o,
În învolburata mare a nemuriri
Şi spune-mi că, aleasă-i calea cea mai bună,
De a muri, privind la lună.

Totul se năruie în jurul meu,
Ca totul să se nască iar,
Cad stropii grei din cer,
Să înflorească floarea iar.

Am să renasc din propria-mi osânză,
Voi creşte mare, în amintirea celuilalt stejar,
Ce a cazut străpuns de timpul,
În care a crescut şi a crezut, amăgitor.