Câmpia istoriei.

Pătruns-adânc prin scutul nemuririi,
O lance a durerii seculare,
Izbind cu sete şi furie oarbă,
Prin cămasa de sudoare.

Scaldă câmpul în jăratecul de vară,
Toropind, lucioase săbii şi-ascuţite iatagane,
Se privesc prin ochii morţii,
Mii de oşteni, jerfiţi ai sorţii.

Vântul înteţindu-şi jocu-n, râde.
Aruncând sub copitele nervoase ale cailor de rasă,
Ce-şi întind a lor lungi gâturi,
Teama, spaima, gândul, moartea care-n soartă se arată.

Gust de sânge, Murad are,
Şi ochii-ascunşi, după falnica-i armată,
Ce acoperă cu umbra,
Iarba moartă şi uscată.

Lazăr înşusi simte-n suflet,
Aducând din braţ puterea,
Sufletul cum i se zbate,
Ca un dar, din frate-n frate.

Fug tăunii ca sălbatici fără minte,
Se ascund, se zbat, se-ngroapă,
Fluturii-şi târăsc culoare,
Spre o ţară fără nume.

Primii paşi spre-urgia morţii,
Se răscoală-n mii de glasuri,
Paşi grăbiţi, străbat câmpia,
Tăvălind-o în amar de viaţă.

Curge sângele-n durere,
Săbii nasc în piepturi crude
Răni ce-arată, către soare,
Glasul inimii ce piere.

Bea pământu'-uscat la sânge,
Nu se satură nebunul,
Nu ascultă dară' cerul
Rugăminţile tăcute şi din urmă cele gânduri.

Răzleţ se-ndură vântul,
Să străbată peste câmpul ce ascunde de-ale serii,
Mii de corpuri muribunde,
Care-şi scurmă-ncet, mormântul.

Totul s-a sfârşit deodată.
Cai nătângi, făr' să-nţeleagă,
Pier, sub taina cenusie-a nopţii,
Ce se lasă, să-i îngroape.

S-a sfârşit, şi-a-nceput altul,
Dor de neam, fior al fiinţei
A trecut, şi va fi altul,
Aducând cu alţi eroi de sânge, darul marelui izvor.

O cometă pentru mine

Mă-ntreb acum, în clipa când privesc la tine,
Prin pulberea dorului, ce vine,
Din adâncul amintirii, şi-a clipei ce-ai adus,
O mare de speranţă, într-o oază din apus.

Te-am atins cu o floare de iubire,
Iar acum adulmec parfumul de sânziene,
Covorul mătăsos al căii către tine,
Ce s-a deschis prin raza născută a dimineţii.

Am multe să discut cu o minune,
Sub cerul rece al serilor senine,
Pas la pas, mână în mână,
Condus pe-un drum deschis, spre lună.

Ochii-mi sunt fără lacrimă de-atunci,
Din seara ploilor de stele rătăcite-n cerul meu,
Mi-ai pătruns încet, prin geana visului adânc,
Te-ai furişat şi-ai cucerit o inimă pustie.

M-am transformat din praful ploilor de stele,
Într-un copil al cărui plânset îl auzi,
În fiecare suflet, răsuflare de uitare,
Când vei privi spre ţărmul marginit de cer.

Eşti o cometă pentru mine,
O evadare din infernu-nchis al secatului izvor,
Lumina ce o caut prin nopţile-ntunecoase şi ploioase,
Iubirea ce se se-ncumetă să-mi vină-n zori.

Visul II

Ea mergea desculţă printre flori,
Şi adieri i se-ncolăceau prin păr.

Privesc la ea, ascuns printre crengile unui castan,
Şi mi-e teamă să mă mişc.

M-aş transforma-ntr-o mică floare,
Să treacă să mă ia, în mână.

Să mă apropie de obrazul ei,
Să mă sărute şi să mă pună-n sân.

Ea mergea desculţă printre flori,
Şi îi privesc tălpile albe, ude de rouă.

Si degetele-i lungi ca nişte raze de curcubeu,
Printre care, fluturii să zboare, îndrăgostiţi.

M-aş transforma într-un fluture şi eu,
Şi m-aş lăsa prins.

Să-mi şteargă pelicula culorii de pe aripă,
Doar să ştiu că am să-i mor în palmă.

Ea mergea desculţă printre flori,
Iar soarele o urma.

Noaptea geloasă-şi întinde mantaua,
Cu ochii în formă de lună, spre ea.

Aş vrea să mă transform în umbră,
Noaptea s-o privesc, s-o acopăr, cu săruturi.

Ea mergea desculţă printre flori.
Eu o priveam, plângând tăcut.

Ea s-a-ntors, brusc, fixându-mă cu ochii-i perle,
Şi-am îngheţat, în căldura soarelui de Mai.

M-a văzut mereu, ştia că-s acolo,
Unde nici taina n-ajunge, strigată-n ecouri.

Plimbare de noapte pe mal

Păşesc,
Pe cărarea dintre sălcile tăcute,
Ce ascultă, închinate, povestea neşfârşită-a râului domol,
Şi tac, privind cum mor, frunzele din zbor.

Visez,
Şi-ascult doar vântul răcoros,
Temătoare ramuri încâlcite, vrăji neliniştite,
Se zbat în linişte deplină, pe cer, sub clar de lună plină.

Simt,
Prin întunericul naturii, eternul simbol,
Al ceţii abur mistic, maiestuos,
Ce-mi intră-n suflet, mişelesc, ca un miros.

Tresar,
La fiecare, voce a naturii renăscute,
Din amorţeala unei zi toride,
Şi sper, aliată să îmi fie, nu stafie.

Vreau,
S-ajung la capătul aleii dintre sălcii,
Să pot aduna-n plămâni,
Aerul rece al nopţii-înfrânte.

Dar nu mă pot abţine.
Vreau să mă-ntorc pe cărarea bântuită,
Prietene să-mi fie duhurile morţii,
Şi-n vis să ne jucăm, prin ale sorţii întunecate taine.

Visul

Azi noapte-am visat,
O clipă, în care am zburat,
Până sus, la buzele tale,
Şi te-am sărutat.

Camera plină de întuneric s-a luminat,
În colţul din care-mi lipseşti,
Şi primăvara s-a ascuns, sfioasă, ruşinoasă,
După-o geană de lumină, de la felinar.

Azi noapte m-am jucat, prin sala părăsită,
Cu fantomele ce mă-nsoţesc, prin vis,
Iar seara, când ating pragul trecerii spre tine,
Imi cresc aripi, până sus la nori.

În noaptea asta voi acoperi luna cu mâna.
Să nu-mi lumineze câmpul în care simt că eşti.
Şi voi păşi încet, prin lanul plin de rouă,
Să te surprind zâmbind, să te îmbrăţişez.

Vom cuceri o nouă lume, o mare fără ţărm,
Prin care vom pluti, păşind să ne-afundăm prin nisipul cenuşiu,
Şi vom privi departe, cu aceiaşi ochii ce vor zări,
Două trupuri într-o barcă, două inimi vii.

Trec peste râuri

Trec peste râu, nori de frunze smulse,
Din culcuşul primăverii lor, cămin,
Şi coboară lin în vârtejuri - ochiuri reci de apă,
Destinaţia să le fie pe vre-un braţ, de mal.

Trec peste râuri, nori de fluturi orbi,
Ameţiţi de-mbietoarele grădini nemuritoare,
Ce-şi împrăştie până sus, la cer,
Parfumul lor cuprinzător de-amor.

Trec peste râuri sufletele noastre,
Vii, ce privesc, din-ascunsul umbrelor de seară,
La chipul iubitelor ascunse-ntre buchetele petale,
Ascultânt cântecul lor de dor şi dorinţa fără de hotare.

Trec peste râuri, valuri de vânt, şi ploi de soare,
Trec peste râuri, săruturi ascunse-n pachete de gânduri,
Şi trec peste râuri, clipe de vis, şi a codrilor îmbrăţişare,
Şi chipul tău, ce-l simt că-mi bate-n piept, şi-n inima ce-mi sare.

Particularismul îngust

Mă-ntreb ce-aduce nou bizarul,
Timp al vieţii, joc al sorţii,
Visurilor vii din minte,
Ce ne-ameninţă ca fiinţă.

Amăgit de jocul morţii,
Prins în hora dansului morbid,
Ce mai saltă, ce mai joacă,
Fără pic de conştiinţă.

Liniştiţi ciocnesc paharul,
Plin de de acrul timp al vieţii,
Şi îl beau dintr-o suflare,
Ameţiţi de crudul chip al fiarei nopţii.

Păsesc în ritmul satanicelor tobe,
Pe drumu' închis, cu sensul către foc,
Şi râd, şi plâng, către pereţii grei de lut,
Care nu văd şi nu aud, adevărul particularismului îngust.