Amintiri

Ce frumoase-s dimineţiile,
Plutind încă, pe al visurilor valuri fir,
Şi vocea bunicii, ce frumoasă melodie,
Ce amintiri, din magica-mi copilărie.

Ce frumos era cerul, chiar şi înnourat,
Privindu-l, vedeam cum stelele plecau,
Şi ce blând ne mângâia vântul,
Jucându-se prin părul aspru şi rebel.

Ce frumoase erau florile,
Pe care le credeam că înfloresc doar pentru noi,
Şi ce calde erau razele soarelui,
Când primăvara ne era în toi.

Ce limpezi erau apele,
Şoaptele şi visele imaginare,
Şi ce obositoare erau serile,
Înainte de-a merge la culcare.

Ce magică-mi era această viaţă,
Şi ce nemuritor eram, păşind prin lumea ce deschidea,
Şi câte răsărituri ştiam că voi vedea,
Sfidând în mintea-mi orice vreme rea.

Păşesc încet cuprins de remuşcare,
Ca nu cumva să-mi stric, din ale minţii taine,
Vremuri, doruri, lacrimi, obiceiuri,
Care m-au forţat să tot rămân, un biet bătrân copil

Scurt istoric crud.

Trist ascult, înfrigurat, o şoaptă
Ce se-aude peste veacuri,
Cum e-un lemn uscat de pus pe focuri,
România-i, gluma lor.

Să rămâi cu mâna-ntinsă?!
Să culegi suspine-n van?!
Niciodată, Românie, ţară dragă,
N-ai să fi în mâna lor.

Oh, tu biată ţară tristă,
Plină de eroi, şi dor,
Eşti prea blândă şi frumoasă,
Ca să mori, de dragul lor.

Mii de vieţi neînsemnate,
Trupuri vii şi inimi calde,
Au căzut ca să trăieşti,
Românie, ţară sfântă, tu icoană care-mi eşti.

Ale noastre-s toate, câte-s,
Şi dureri şi lacrimi, şi ale fericirii vii sclipiri,
Nemuritoarei tale glorii, ridicăm un cer de flori,
Dragă, ţară tristă, tu pământ nepieritor.

O clipă de dor

Strânge-mă-n braţe,
Să mă simt plutind printre norii albi,
Ca o floare legată-n părul tău, să-ţi zâmbesc
Să mă leagăn, ca-ntr-un vis, în care te zăresc.

Încolăceşte-ţi buzele de ale mele,
Şi trupul, înfierbântat de dor,
Şi lasă-mă să-mi presar jarul inimii tale,
Peste orizontu-mi mărginit de-al simţului fior.

Păsesc alături de-un curcubeu,
Şi-l urmăresc, pândind ascuns, sub chipul unei flori de soare,
Clipa când te va atinge, cu raza lui, al dragostei festin,
Atunci, chipul îmi voi transforma, şi roua dimineţii tale, voi fi eu.

Lacrimile ploilor de toamnă le voi strânge-n palmă,
Şi-ţi voi arăta, toată taina viselor ascunse-n picături,
Până-n ziua când vor învia, şi se vor transforma-n flori,
Pe care-n păr, eu, ţi le voi prinde.

Valurile noastre.

Sărutul meu ţi se va topi pe buze,
Încet, ca un fulg ce se topeşte-n geam,
Sub privirea-ţi amorţită de fiori,
Jucându-mă cu umerii tăi.

Să nu spui nimic.
Lasă-mă să cobor spre sufletul tau,
Voi ajunge ca un orb,
Doar ascultându-ţi bătăile inimi.

Voi urma doar gândul tău şoptit,
Ce mă-ncolăceşte ca o rece adiere,
Scuturându-mi trupul,
Răsunând o amintire din toamna frunzelor arămii.

Am să-ţi fur şi ultima savoare,
Voi fi un drept prea-credincios al tainei împliniri,
Un căpcăun al puternicei iubiri,
Ce ne-a înlănţuit pe plaja unei mări de vis.

Ne vom scălda în apele-i prea reci,
Sub râsul lunii pline,
Ne vom stropi prin valurile seci,
Râzând, pe sub săruturi dure.

Nu vreau să-mi amintesc de altă clipă, care va veni,
Să nu-mpărţim cu nimeni, această mare-a noastră,
Lasă-mă să mă înec,mai bine atunci,
De vom păstra aşa, această clipă a sorţii.