Călător în noapte

Ochii-mi pier, ascunşi pe după umbre,
Pierdut în tumultoasa noapte-mi plânge,
Dorul ei, îngheţat, ca şi pământul,
Tăcut, ascuns sub mantia-i de ceaţă.

E miezul vieţii,
Ceas de întâlnire-al eternelor halucinaţii,
Ce vin, deschisă-i calea spre tărâmul iernii,
Acum, în seninătatea cristalină a fulgilor tăcuţi.

Privesc în jurul meu,
Sunt vii, grupuri de stele jucăuşe,
Ce mâ-nconjoară-n dansul lor,
Agăţându-mi argintii ciorchini în păr.

Înfloreşte-n întuneric adâncul vis,
Primesc în dar culori, ascunse până-acum de mine,
Inima imi prinde viaţă şi zburdă săltăreaţă,
Ca un dragon de sânge ce se smulge-n faţă.

Cufundat în ce-a de-a două latură a lumii,
Întind doar mâna ca să prind,
Speranţa mea de zâmbet şi de viaţă,
Şi-am să revin, alăturea de ea, în cea mai reală dimineaţă.

Lotul meu de fericire

Prietene, acesta este lotul meu de fericire,
Strâns din anii în care-am semănat, iubirea,
In inima dragei mele, din zori şi până-n seara-n care,
Stelele sclipeau în smoala cerului de vară.

Priveşte, prietene, rodul îmbrăţisărilor noastre.
Până hăt', departe, se întinde umbra soaptei smulsă c-un surâs,
De-se-aşează greutatea vorbelor de-alint,
Pe pământ, asemeni răsăritului, argintat de promoroacă.

Zâmbeşte-mi, prietene şi urează-mi înălţare,
Acum, când sunt gata de-a mă ridica, precum urgia unei seri de vară,
Ce-şi descrie-ntuneric, prin tunet şi lumină, taina amorului ideal,
Descoperit, atins, si-mpachetat în suflet.

O mască de culori, e faţa mea,
Scăldată în torentul iubirii renăscute,
În care-aş vrea să mă înec, lăsându-mă purtat,
Spre lotul meu de fericire, şi-n sedimente, îngropat.

Împreună...

Hai, dă-mi mâna,
Şi nu mă întreba,
De ce te duc cu mine,
Pe sub castanii-nmiresmaţi, în floare.

Ieşim din parcul adormit,
Pe drumul ce taie dumbrava noastră,
Coborând, săltând, fugind,
De parcă nu mai vrea, să ne audă suspinând.

Grăbeşte pasul, după mine,
Şi prefă-te că nu vezi,
Lacrimile-mi, ce-ţi spun că-s picături de rouă,
De atunci, de când am sărutat iarba, împreună.

De undeva ne cântă o bufniţă, stăpână-a nopţii,
Ne ademeneşte în lumea ei întunecoasă,
Care ne-a prins, precum o ceaţă groasă,
Şi auzim cu se joacă-n iarbă, vuind cu a sa coasă.

Ţine-mă de mână!
Nu mă-ntreba de ce nu te privesc.
Grădeşte-ţi pasul, să fugă după-al meu,
Respiră, aerul ce îl respir şi eu.

Luna mi-a promis că va ieşi,
Şi ne va lumina cărarea,
O mică stea va răsări, atunci,
Când drumul în sfârşit îl vom sfârşi.

Şi-atunci ne-om alina,
Ne vom lăsa încet să adormim,
Şi vântul ne va acoperi cu a florilor petale,
Îmbrăţişaţi, în zori ne vom trezi, sub soare.

Ultimul apus

A apus şi ultima rază.
Dincolo de orizontul, spre care nu mă pot apropia,
Căzut şi-ngenunchiat,
Înlănţuit de un blestem ciudat.

Mi-a murit ultima floare de sânziană.
Şi am murit odată cu ea.
Doar că eu sunt pedepsit să rămân,
Să mă văd, şi ce mai sunt.

Cade întunericul, ca o cortină grea,
Şi nu e noapte... este-o umbră rea,
Ce m-a învăluit într-un linţoliu,
De eternă amărăciune, răscolit să-mi fie-n suflet, visul

Sau stins şi licuricii,
Au intrat adând în nemurire,
S-au evaporat din zâmbet,
Picături de rouă luaţi pe braţ de soare.

Ultimul apus, s-a stins peste pământul lumii reci,
A coborât dincolo de orizont,
O nouă zi din paradis,
S-a dus... ma părăsit, lăsându-mă singur, în lumea mea de vis.

Am iubit un gând frumos,
Am atins o aripă de înger,
Şi-acum s-a dus, fără o vorbă, fără un glas,
S-a ridicat şi a plecat, trezindu-mă acum, iar singur şi retras.

Furtuna de toamna

Plouă, sângeriu, din rana norilor de foc,
Turnând în năvala lor, al picăturilor izvor, ce-aleargă,
Spre o bancă părăsită-n parc,
Un ajung, se sparg, şi mor.

Fulgeră şi mă reped să te îmbrăţişez.
Ascunde-ţi lumina ochilor la pieptul meu,
Şi taci... ascultă doar, şi-n în loc de tunet,
Auzi inima mea.

Năvalnic se avântă în şarje fără seamăn,
Valuri de stropi călări pe aripi de vânt,
Şi se izbesc, şi se adună,
Şi nu se-opresc, cât o ţine de furtună.

Strângeţi braţele în jurul meu,
Şi lasă-ţi răsuflarea să îmi mângâie obrazul,
Adânc strecoară-te în taina unui vis,
Usoară, liniştită, precum o aripă de iris.

Norii sedusi de nebunie,
S-au calmat acum.
Au plecat prin spărtura unui colţ de cer,
Spre alte lumi, mânaţi spre alt mister

Deschide-ţi ochii şi priveşte-n jur.
Copacii s-au mai luminat şi frunzele-s zglobii.
Zâmbeşte-le şi tu acum,
Şi fi împrospătată, de-a toamnei zi parfum.

Nuanţe de Alb

Privesc la nori - dincolo de ei,
Străpung prin trupul lor, al speranţelor tărâm de dor,
Şi-aş vrea să-ajung să mângâi, timpul lor,
Nu doar în vis să fiu, al nopţii călător.

Privesc la un fir de floare,
Împietrită floare, scăldată-n aura parfumului atrăgător,
De-aş fi un fluture, m-as logodi acum,
Cu acest boboc, de trandafir.

Tânjesc după-o coroană fără lauri,
S-o port trufas, de mâine-n zori,
Şi să mă laud unui stol de nori,
Cu cinstea de a avea asemeni lor, un unic vis, un unic zbor.

Preţuiesc această taină smulsă dintr-o clipă de iubire,
Şi din palmele-mi împreunate, cupă îţi voi face,
Să bei, picăturile de rouă, cu sclipiri din soare,
Atunci când, în vânt, flutură al tău veşmânt.

Rămâi aşa, sub umbra unui vesel plâns.
Nu te mişca! Lasa-mă să te cuprind în vals,
Să te rotesc, spre cer, să-i furi culoarea,
S-o regăsesc apoi, în ochii tăi, proaspeţi, ca o briză de ocean.