Speranţe

Mi-a renăscut din cântul dimineţii,
Primăvara ce o văd prin ochii tăi,
Înfloritoare, faţa-ţi zâmbitoare,
Mă răcoreşte-n suflet, bobocul tău de amintire.

S-a retras pe-ascuns, a iernii faptă,
Târându-mi după ea, căldura inimii rămase-n noapte,
Pierdută, ca paşii tăi pe care-i mai aud,
Sfârşiţi printre o mare de petale.

Nici nu-ndrăznesc să mai respir,
În primăvara asta grea, căzută peste parc,
În linişte voi sta s-ascult speranţa,
Şi-aud cum respiră, teii risipiţi, sub clar de lună.

Parcul sângeriu

Îmi plimb paşii, tăcuţi,
Pe-aleia parcului ascuns în taină,
Şi-adun dintr-un buchet de lăcrimioare,
Un pumn de mici albe petale.

Am să-ţi presar în păr,
O ploaie de luciri din soare,
Mănunchi voi strânge braţe,
A ta inimă care, îmi bate-n palmă.

Întoarceţi ochii către mine,
Şi priveşte-mi ochii ce se nasc în fiecare zi,
Să-ţi vadă chipul, alb, din mare.
Şi lacrima ce lasă-n urma ei, miros de tei.

Ascult, fără să aud,
Ecoul paşilor tăi, uşori,
Trăiesc fără să simt parfumul,
Buzelor moi ce mă striveau plângând.

Vom renaste-ntr-o zi,
Din cenuşa parcului ce sângerează-acum,
Colorând a florilor petale,
Lacul sufletului dor, adânc acum.

Dulceaţa florilor târzii

Se sparg sub paşii tăi, târzii,
Clipele inimii, ce s-au scurs pe pământ,
Arzând în drumul lor,
Fiecare fir de viaţă.

Noaptea caldă-aduce acum,
Primele stele pe cerul meu,
Ce strălucesc şi înfloresc,
Pe deget, diamante.

Lumina sfarmă orice tulbure-ntuneric,
Scufundă sub scoarţa pământului mormânt,
Orice haos purtat de-al tău cuvânt,
Îngropând a ta măiastră artă.

Dulceaţa florilor din zori,
O simt din nou, privind la cer,
Şi mă priveşte, surâzându-mi blând,
Luceafărul de dimineaţă.

Liniste, voi şerpi.

Sunt urmărit, de falsi profeţi,
Ce scuipă-n jurul lor cu foc, venin,
Minciuna şi hoţia, e ce-au învăţat să facă-n viaţă,
De parcă s-au născut pe-un alt pământ.

Se ştiu, şi-i doare,
Descoperiţi când sunt, bătrânii şerpi,
Îmbătrâniţi degeaba, fără rost,
Fugiţi după iubiri, la care faţă nu veţi face faţă.

Tăceţi, voi şerpi mărunţi,
Trăiţi-vă infama viaţă,
Încolaciţi-vă a voastră rece piele
După o altă superioară pradă.

Balada cotoiului negru

Sălăjluia, ascuns, viclean,
Pândind pe-a altora podoabă,
Scuipând venin şi mârâind,
Hoţia s-o înceapă.

Stătea ascuns sub false blănuri,
Hainul, prădător cotoi,
Cu ochii mari şi părul negru,
Să-nhaţe prada mai de soi.

Îşi drege glasul, ascuţită-i limba,
Se transformă-n flori, scaietul,
Şi aşteapt-să fure prada,
Făr să-i pese, educatul.

Şi-i negru-n cerul gurii,
Cum e noaptea-ntunecată,
Şi miroase a lui umbră,
Ca mătasea de pe lacuri.

Vânătorii fug de dânsul,
Prea făr' de preţ e a lui viaţă,
Nici de pus stergar la casă,
Nu e bună a lui blană.

Ultimul tren

Ultimul tren suieră prelung
Şi nu-l văd.
Îi aud respiraţia aburilor orbi
Precum e sufletul meu.


Am tânjit după o rază de soare,
Dar am în faţă desertul rece, îngheţat
În care s-a stins raza mea de soare,
Coruptă de-un hain vultur nesătul.

Stau singur şi aştept, în gară,
Un tren, care a trecut pe lângă mine,
Nu l-am văzut, nu l-am auzit,
Doar l-am simţit cum a plecat fără mine.

Doar vulturul se bucură şi croncăne pe cer,
Învârtindu-se haotic, ca o hienă,
Dansând în jurul razei mele,
Pe care m-a furat-o, mişeleşte, şi rânjind.

Dar raza e a mea, a mea-i lumina ei,
Pe care nimeni nu o va putea fura,
Şi-o voi îmbrăţişa mereu, in fiecare apus de soare,
Ascultându-mi povestea eternului blestem.

Cântec de seară şi dor

Nu exista zâmbet mai frumos ca al tău,
Parcă înfloreşte-o floare,
Cu miez de brumă, parfumat,
Ca izul iernii care-şi cerne liniştită,
Blândeţea fulgilor tăcuţi, târzii.

Nu există ochi mai frumoşi, ca ai tăi,
Care să vadă dincolo de răsărit,
Călăuzind prin farmecul lor,
Copii razelor de soare,
Ce jucăuşi se zbenguiesc în geam.

Nu există degete mai moi,
Pufoase ca un fulg de nea ce se topeşte-n palma-mi caldă,
Împrăştiind pe-aleile pustii din parc,
Umbra torţelor, strălucitoare călăuze,
Către paşii mei pierduţi.


Nu există valuri mai calde,
Ca palma ta, apăsându-mi rana sângerândă,
Oprindu-mi respiraţia sacadată, rece,
Cu un sărut, turnat parcă pe buzele mele,
Ghicind, în tunelul ochilor adânci, îmbrăţisarea ce-mi lipseşte.

De ce?

De ce a început să plouă acum,
În miezul fericirii renăscute,
Din frunze rătăcite, arămiu covor,
Mi-aş fi-aşternut să dorm ca un copil.

De ce a început să picure cu lacrimi,
Din nori grei, peste-a coroanelor lor aripi,
Mi-aş face braţ de flori şi perne moi,
De n-ar ploua, cu picuri goi.

De ce-a-nceput să fie frig,
În braţele tale, strig...,
De ce s-au adunat iar norii răi,
Amarul să îl verse peste noi.

De iubire

Am auzit un zvon, cândva,
De vei pleca,
Seara pe culme, te-ndrumă luna,
Spre inima mea.

Poiana cu stele te-ntâmpină-n poartă,
De vei intra,
Mici ghiocei îţi luminează calea,
Spre inima mea.

Nori singuratici au ieşit la plimbare,
În taina nopţii,
Le aud până aici dorinţele-n taină,
În inima mea.

Calcă uşor prin iarba cu perle,
Şi ai să simţi,
Răcoarea din talpa-ţi fină şi moale,
În inima mea.

Ochii-ţi sunt două picături de rouă,
Într-o mare de suflete,
Să-i tot privesc aş vrea mereu,
Cu inima mea.

Furtună

Păşesc prin fuioare albastre de fum,
Umbre ce nasc dorinţe şi scrum,
Vântul încearcă să-ascundă urma,
Inimii ce-alergă pribeagă pe drum.

Zorile-şi aruncă în luptă-un luceafăr,
Luna rezistă pe bolta albastră,
Norii-s neutri în jocul nebun,
Lumea ascultă cu ochi-n fereastră.

Să-nceapă jocul, energic şi roşu,
Pământul transpiră prin râuri şi lacuri,
Soarele laş zâmbeşte stingher,
Cuprins de o magică rază - se vede.

Munţii-şi ascund frunţile-n ceaţă,
Râd de acolo, falnici, trufaşi,
Cred că acolo nu-i nimeni să-i vadă,
Cum tremură jalnic în pământul pufos.

Fiarele urlă nebune prin codrii,
Sălbateca lume scapă din lanţuri,
Vuiesc şi tună, valuri turbate,
Din mare s-aruncă stropi infiniţi.

Te-ascunde sub dună, de frica-ţi cuprinde,
Visul şi trupul, sensibil, micuţ,
Ori vino la mine să-ţi sterg de pe frunte,
Durerea şi teama şi-a vieţii preţ.

S-a lăsat noaptea

Plâng cu lacrimi de sticlă,
Ultimele zile, versuri de romanţă,
Şi-aud cum tremură frunzele în parcul-acum pustiu,
Ce nu va mai aude ecoul paşilor tărzii.

Şi apa curge, parcă, mai încet,
Şi iarba ce nu se mai întoarce,către noi,
Nici cerul nu va mai trimte umbre,
Printre copacii străini şi goi.

Drumul e acum pustiu,
Bate doar vântul fără nume,
Se lasă noaptea, peste oraşul părăsit,
Se lasă noaptea, fără răsărit

Vine Primăvara?

Ninge iar, încet şi molcom,
Din cerul alb, ca valul înspumat al mării.

Un singuratic fulg, mi s-a oprit în geam,
Şi mă privea tăcut, pe-ascuns.

Dar am simţit, fiorul lui,
Apăsându-mi umerii, ca o-mbrăţişare.

M-am întors spre el şi l-am zărit,
Iar el, ruşinat, pe loc mi s-a topit.

Lumea lui s-a scurs, un firicel de lacrimă,
Pe care-am vrut să-l strând în pumn.

Dar l-am pierdut şi s-a ascuns,
Strecurându-se-n pământul din pervaz.

A doua zi mi-a bătut în geam un ghiocel,
Vesel, sprinten, mititel.

Mi-a zâmbit, jucându-se cu vântul,
Învelit în raza blândă-a soarelui de dimineaţă.

Nepieritoarele dureri.

Cu câte vieţi suntem lăsaţi,
Pe-acest pământ, să suferim,
De ei greşesc - iertăm,
De noi greşim - murim.

Ce bine de copacii ce nu-şi plâng,
Durerea ce o-ncearcă viaţa lor,
Şi nici de marea ce loveşte ani la rând,
A ţărmului paloare, sângerând al sau pământ.

Ce greu e a-nţelege puterea ce ne-o dă natura,
De-a ierta, şi-a construi prin soartă,
E tainică şi-ascunsă ce-a mai preţioasă piatră,
Ce ne învaţă, cum să continuăm a fi.

Suntem născuţi cu darul de a nu fi zei perfecţi,
Ne bate-n piept a timpului pendul, la ore fixe,
Ce nu ne sunt decât dureri şi încercări,
Şi ori murim, ori vom învinge, în slavă vieţii să cântăm.

Paschendale

Nu-mi pot ridica ochii din pământ,
Ascuns sub pavăzea uscată-a ierbii, aştept să zbor,
Să mă ridic printre noianul aripilor albe,
Ce îmi ridică camarazii vechi, la cer.

Privesc ascuns, de sub un fir de mac,
La nori, să-l văd pe cel adus de îngeri, pentru mine,
Respir adânc când trec şi am fiori,
Văzând pe altul, care vine.

Suieră bondari de plumb,
Nebuni ce nu-s atraşi de-a florilor paloare,
Ei caută un trup, un suflet, o cărare,
Şi se izbesc, oprind a vieţii largi izvoare.

Aş vrea să mă transform în rădăcină,
S-o rog pe floare ce e-n faţa mea,
Să mă primească ea, să-i fiu tulpină,
Numai să scap de moartea ce pândeşte rea.

Îi aud pe cei ce se-ntâlnesc cu îngeri,
Toţi strigă înainte, durerea ce se naşte-n ei,
Apoi tac toţi, nepăsători la ochii noştrii,
Întrebători, şi fără de culori.

Durează mult pănâ se satură de sânge,
Pământul blând, crăpat, uscat
I-am da noi apă-n loc de sânge,
Dar soarta-acum ne-ndeamnă ea, pe drumul către cruce.

O nouă dimineaţă

Adună roua-n palmă ta,
Ale dimineţii perle mici, de sticlă,
Şi las-o să îţi curgă-ncet pe faţă,
Şi vei simţi adierea mea.

Strânge-n pumnul tău cald,
Lacrimile nopţii uitate-n zori pe iarbă,
Ridică mâna către cer,
Şi compar-o acum, cu steaua cea născută-n dimineaţă.

Firişoare dulci şi cristaline,
Se vor scurge sărutându-ţi pielea fină,
Apleacă-ţi buzele şi tu,
Şi-ai să mă simţi pe mine.

Se naşte vântul, din a soarelui lumină,
Jucându-se prin părul lung al copacilor bătrâni,
Străbat săgeţi de aur prin crengile-nviate,
Închide ochii, pe ai mei genunchi te ţin.

S-a încheiat prelunga noapte-ntunecată,
Au dispărut şi ultimii strigoi, prin lanul macilor timizi,
Răsare-acum o nouă dimineaţă,
Şi-mprăştie parfum aleea ghioceilor nebuni.