Lângă tine

În noaptea-nfrigurată, dacă vrei,
îmi simţi căldura mângâindu-ţi ceafa.
Topindu-ţi inima de drag, cu un fior,
Iar din lunca-n miresmată, se ridică-n vuiet dor.

Ard, nerăbdătoare inimi,
Ochi ce strălucesc din buzunarul nopţii,
Stelel-s văpăi, cu colţi de piatră,
Ce-ţi zâmbesc pe după nori tremurători.

Dă-mi mâna ta,
Întide-mi ceea ce-mi lipseşte,
Să-ţi simt focul arzător prin piele,
Cum străpunde veşnicia între noi.

Păşim pe-acelaşi drum, pe-aceiaşi urmă,
O respiraţie pentru amândoi,
Un anotimp, un val, un munte, un izvor,
E de-ajuns pentru cultura noastră.

Vocile florilor (Primăvara)

Plouă cu raze rupte dintr-un palid soare,
Pe faţa florilor, unde se naşte-un zâmbet din petale,
Miroase-a primăvară, iar vântu-i fură o caldă sărutare,
Câmpului ce freamătă-armonios de nerăbdare.

Glasul florilor ridică un parfum spre cer,
Îmbiind de dragul lor, ameţitoare, palide luciri,
Se năpustesc, prin crusta ultimului ger,
Fire de viaţă, izbânda noii primăveri.

Ascultă, de-ai să treci printr-o poiană,
În faptul serii, când răsare luna,
Şi-ai să auzi, o soaptă ce pluteşte-ncetişor, o taină
Deasupra câmpului e vocea lor, a florilor ce vor să-ţi spună,
Că n-au murit, sub marea pătură de gheaţă.

Nemuritoarele iubiri

Ce spirite, trezite din adormitele poveşti,
Născute-n ora stafiilor îmbrăţisări,
Ce fără formă, se năpustesc prin uşa ferecată-a nemuririi,
Şi se privesc, cu ochii transparenţi, sub ocrotirea lunii, palide şi reci.

Există o lume a lor,
Ce va dura, a iubiri taină mai departe,
În lumea veşnicelor amintiri, şi-al veşnicului dor,
Se ţin mână, nici moartea nu-i va mai desparte.

Făpturi nocturne, mesageri ai umbrelor eterne,
Prin care vântul bate, încet, cu teamă amară,
Şi-n foşnetul idilic, al frunzelor ce plâng, când luna creşte,
Se-mbrăţisează lăsând pe scândurile ude, lacrimi de rouă.

Tăcerea nopţii-i plină de respect,
Povara vieţii s-a scurs acum în pământ,
Doar liniştea şi frigul dimineţii, va despărţii,
Precum un abur, iubirea începută-n bucuria vieţii.

Nu te voi lăsa niciodată.

Se-nchină mării, ale valuri fiinţe,
Revărsându-se pe ţărm, asemeni lacrimilor mele,
De pe al meu obraz, pe-al tau obraz,
Scuturându-se ca ale pomilor târzii petale.

Aş vrea să mă răpească norii,
Să mă-nveţe-nfriguratul vânt al serii,
Cum, lăsându-mă în faţa ta,
Să-ţi acopăr părul, cu un buchet de sânziene.

Păşim alături către valea-albastră,
Ne cufundăm în ceaţa misticului dor ce ne învăluie tăcut,
Şi-aici, îţi voi fura pe-ascuns o sărutare,
Pătrunşi de-al ierbi imbietor decor.

Vor răsuna doar paşii noştri, şi-auzi?
Cum clopotele bat în vârf de munte,
Suntem vestiţi întregii primăveri,
Şi aşteptaţi, de-un cor şi peţitori.

Ecoul se revarsă-n valuri peste stâncă,
Trezim nuanţe în florile de colţ,
De nunta noastră s-a trezit la viaţă,
Si legenda ascunsă în adânc de amintiri.

Cântaţi, jucaţi, vă veseliţi,
Cu desfăcute braţe vă întâmpinăm şi noi,
Alergăm, trăim şi râdem fericiţi,
Şi ne-mpletim inele din roua de argint.

Întinde-mi mâna ta, a cerului copilă,
Şi lasă să se vadă oglindindu-se pe-un nor,
Albastrul infinit din ochii tăi, zâmbind,
Pe deget când îţi pun, o perlă din a inimi-mi izvor.

E clipa noastră zămislită, din tainic curcubeu furată,
E ora când va învia o nouă viaţă,
Prin trupul tău şi-al meu, pătrund săgeţi emoţionale...
Dă-mi mâna ta şi-ţi voi şopti din nou:
- N-am să te las niciodată !