Am murit pe Somme

Îmi trag oasele bătrâne, obosite,
Către lumina soarelui.
O caut acolo unde lumina îmi apare,
Deasupra câmpului poleit cu aur.

Râuri de sârmă ghimpată mă-mpiedică să fug,
Înainte sau înapoi, către ce... oare unde, să mă duc.
Iarba parcă mă îmbrăţisează, diferit,
Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte, ca unui prieten drag.

Pământul tare, ţeapăn, uscat,
Mi se îmoaie la fiecare pas,
Iar copacii pe lângă care trec,
Îşi pleacă crengile să mă salute...oare de ce?

În stânga şi în dreapta mea, văd zâmbete.
Văd chipuri pe care le cunosc,
Le-am simţit duhoarea vieţii şi a morţii,
Iar acum, nu-i mai recunosc.

Stăm unii lângă alţii,
Dar parcă ne desparte-un abiss invizibil,
Vocile, dispar, încet, fără ecou,
În cărarea-ngustă a lumii în care trăim.

Tună...şi fulgeră pe cerul albastru, senin.
Regulat, precum bătăile inimii noastre,
Pe care le simţim înainte de fiecare asalt,
Din ocrotirea pământului, din care-am fost zămisliţi.

Stele roşii, galbene şi negre, sunt acum pe cerul iertător,
Bătându-şi joc de rugăciunea noastră,
Deşi din mii de piepturi, în tăcere,
Ea se-nalţă acum în cor.

Clipa înălţării e aproape.
Sunt chemat acum pe scări de raze,
Să urc, pe scara fără trepte,
Nu mai aud, nimic, din nebunia ce-i în jur...

În faţa mea, s-a deschis poarta vieţii.
Suntem toţi, cei aleşi să fim aici,
De unde să privim cu-aleasă-nţelepciune,
Taina celor care acuma mor.

Iarba a rămas moale,
Dar n-o mai simt.
Pământul a rămas tare,
Dar nu-l mai simt.

În pieptu-mi s-a deschis o floare,
Un roş' bujor, aprins, ce înfloreşte.
Nu-i nimeni care să-l culeagă,
Nu am nici prieteni, doar calea către soartă.

Şi am aflat, că am căzut pe Somme.
Acum, de sus privesc la haosul nebun al lumii,
Prin nori mă plimb, şi mai cobor ca înger,
Să mai salut, pământul roditor.

Un rondel...

Când am să fiu, mireasmă de castani,
Tu-mi vei fi buchetul asfinţitului de Mai
Şi inima-mi zvâcneşte, stârnind în trupul meu ecou,
De-ai să-l auzi, ca pe un strigăt de erou.

Cu inima ascunsă-nlăuntrul muntelui-vulcan,
Mai ceva ca o comoară pe al său sipet,
Când am să fiu, mireasmă de castani,
Tu-mi vei fi buchetul asfinţitului de Mai.

Am uitat să sting focul, ce mă dă de gol,
Am uitat să cer apelor, să-şi schimbe cursul lor,
Dar voi muri gelos, chiar şi pe Luna, de-o venii,
În toiul nopţii când te-oi vizita,
Când am să fiu, mireasmă de castani.

Prietenii

Un dar al lumii pământeşti,
Primit în tulburarea vieţii,
Priveşte-n jurul tău şi ai să vezi,
O rază de speranţă şi un cer senin,
În cei ce nu mor niciodată.

Îmi sunt mănuşa care-mi ocroteşte singurătatea,
Şi raza de lumină, în ziua ce -mi pare întunecată,
Un strop de apă, când alunec singur prin deşertul,
Ce uneori îl întâlnesc în viaţă.

Peste cel ce crede, că nu are prieteni,
Trage pătura ce-i acoperă ochii
Şi lasă-l să descopere pădurea,
Poate aşa să înţeleagă, să vadă că...

Copacul, nu e copac fără crengi,
E un trunchi şi-atât... de singur.
Copacul fără crengi, nu are flori în primăvară
Nici roade-n toamnă.

Nici umbră vara,
Nici podoaba omătului în iarnă,
Nici copii care să-l mângâie în joacă,
Nici osteniţi care să doarmă-n pacea lui, ocrotiţi.

Prietenii sunt muzica, celui ce învaţă a auzii,
Sunt braţele de care mă sprijin, proptă mareei sorţii,
Ce tălăzuieşte al sufletului zbucium,
Aşternut, după un drum obositor.

Prietenii-mi sunt prieteni.
Sunt mii de stele ce formea-o constelaţie,
La care uneori privesc, sub complicitatea nopţii,
Din îmbrăţisarea îndrăgitului amor.

Evadare din vis

Tună, în corpul meu crepuscular, furtună-n dor.
În taină-aş vrea să fug departe,
Să mă scald în apa rece dătătoare de suspine,
Către seară şi-am să cânt.

Am să mă transform în piatră,
Scăldat în lumina valurilor moi,
Spectator la scena sălciilor bătrâne,
Acoperit de puful plopilor.

Cresc pe mine rădăcini,
Flori nu am să fac,
Sufletu-mi e călător prin nori,
În căutarea tinereţii.

La fiecare cot de râu,
Braţele din vis aşteaptă să mă-nhaţe,
Târându-mă apoi obositor,
Spre linia cătării lor.

Mă-nfig cu braţele-n pământ,
Mă opun acestei vagi răpiri,
Ar cu palma ca un plug străvechi,
Punându-mi gându-n taină, istovit, la adăpost.

Seară de vară

Viu, trăiesc sub bolta negricioasă
Seara, ce se-ascunde sub linţoliul nopţii
Şi m-asez cuminte, în iarba cea înaltă
Să ascult la greeri, cântece de dor.

Mă voi acoperi roua dimineţii,
Din frunze şi petale îmi voi face vis,
Zâmbind adorm, când soarele răsare,
Mă vor trezi, din zbor, fluturii multicolori

Cristale (Zeci, poate sute, poate mii)

Zeci, poate sute, poate mii,
De cristale amestecate-n ochii tăi,
Zi de zi, s-alunec pe ele,
Către buzele tale vii.

Zeci, poate sute, poate mii,
De paşi fac, pe cărarea vieţii,
Întinzându-ţi un inel,
Pentru mâna ta, subţire şi fină.

Zeci, poate sute, poate mii,
Sunt gândurile mele,
Plecările răzbat spre tine,
Cadou să-ţi fac cristale...zeci, poate sute, poate mii.

Perle mici înşirate pe o creangă udă,
Picături de lacrimi şi de dor,
Aşteaptă vântul să le ducă,
Spre tărâmu-ndepărtat, şi iubitor.

Norii plâng de bucurie.
Ridică-ţi faţa către ei
Şi-ai să simţi cum lacrimile lor,
Te spală pe faţă, şi mor.

Mă tem de-al timpului orologiu,
Ce ticăie încet, tic...tac...tic...
Precum nişte mici cristale ce se sparg,
Ca ale tale valuri de a-l meu ţărm.

Vino într-un loc cu mine,
Şi nu-ntreba nimic,
Ascultă-mă, urmează-mă, tăcută,
Spre ţara noastră, călători.

La fiecare pas am să mă-ntorc spre tine
Şi-am să-ţi întind o perlă de cristal,
Zeci, poate sute, poate mii,
Atâtea câţi ani, avea-vom împreună noi.

Dă-mi mâna ta, deşi eu ştiu că îmi întinzi
Inima ta, ce-o simt în palma mea,
Zvâcnind, ca un boboc ce stă să înflorească,
Sub zâmbetul primăverii.

Cristale-n loc de pietre-n drum,
Ne stau, sub paşi,
Cristale-n pomi, în loc de roade-n drum,
Ne-astâmpără stomacul de iubire.

Zeci, poate sute, poate mii
Multicolore cadre, flori buchete,
Mă-ndeamnă să îţi prind după ureche,
Un muşeţel, un ghiocel, sau violete.

Întinde mâna chiar de nu-ai să vezi,
În faţa ta, în faţa mea,
E ţara ce-am visat-o în anii şi-n atâtea nopţi
Cu zeci, poate sute, poate mii...de rugăminţi.

Invitaţie la cină

Pofteşte, lumină caldă,
Te invit în camera sufletului meu,
La un pahar de amintiri şi-n largul veşniciei,
Te rog să sufli tu, în lumânări.

Asează-te, aşa cum te-am primit în suflet,
Căldura serilor de vară, piele să îţi mângâi,
Iar covorul frunzelor ce-ţi foşnesc sub paşi,
Să-ţi amintească, de plimbările prin parc.

Vreau să văd cum ochii îţi zâmbesc,
Cu bucurie-n albastrul lor, de mare,
În gazdă am să mă transform chiar eu,
Iubindu-te, lumina mea măiastră.

Mă bucur că ai acceptat,
Mândria mea crescută-n fluxul serii,
Dă-mi voie să transform această clipă,
Într-o invitaţie pe tărâmul lunii.

Am pregăti cea mai frumoasă masă,
De unde poţi să vezi şi-apusul şi-a vieţii răsărit, deodată,
Şi ploaia răcoroasă, or adierea blândă, împreună.
Doar să te invit la cină.

Vreau să te simţi, cum mă simt eu,
Fără să-mi simt sătulă pofta de iubire,
Vreau să bei din vinul care-l beau şi eu,
Fără să satur, de pasiune, cascada ce se varsă-n suflet.

Poftim, de ţine-n taină această invitaţie,
Voi trage draperiile spre miazănoapte,
Ca vântul să nu poată să-nţeală aceste soapte,
Ce-am şă-ţi susur la ureche, printr-un smoc rebel de păr.

Te-am învitat la cină,
Tainică şi misterioasă,
Doar noi doi, şi masa cea copioasă
Şi cerul, şi lumea, şi dragostea crăiasă.

Simfonia primăverii

Încet, s-a topit şi ultimul petic de nea,
Din marea sală a naturii înviorate
Şi-a răzbătut din vechi ţinuturi-ndepărtate,
Un zvon, un fior, o şoaptă

Primadonă s-a născut să fie-un ghiocel,
Cu forma lui de clopoţel,
Ce-a-nceput să sune, scuturat de adierea,
Vântului, călător neobosit.

Şi-n jurul primăverii, pământul a zâmbit,
Acoperind cu rouă, renaşterea păşunilor străbune,
Iar de pe margine de drum,
Se-aud pocnind încheieturile copacilor din pădurile bătrâne.

La prima rază, s-a născut un sunet.
O primă notă din a vieţii simfonie,
Acompaniată de alte mii de raze, întruchipate-n flori,
Şi-un straniu zumzet de albine, care-mi dă fiori.

Se nasc pe crengile copacilor de tei,
Mici muguri, globuri ce vestesc o nouă cutezanţă-a firii,
Sunt spectatori ai timpului, ce nu cunosc decât o cale
De-a asculta a primăverii simfonie.

Mă-nvăluie mireasma neprihănită a ierbii,
Mireasa verde, din noua cununie,
Ce tainică ridică an de an,
La cer, cununa primăverii.

Notele ocupă câmpul renăscut,
Năvalnică şarjă a avangarzii sunet,
Primeşte-mă în primul rând al nemuritorului spectacol,
Acum, la începutul simfoniei primăverii.