Dragoste radioactiva

Tot ce mă-conjoară,
Natural ori supranatural,
Totul îmi emană-n piele şi în fiinţă,
O dragoste endemică.

Păsări Phoenix prin viaţă în lumea mea,
Uriaşi ciclopi trăiesc ascunşi prin sterpe tărâmuri moarte,
Ocrotitor ecran ce mă ferea de raze,
Acum e dus, pierdut prin univers.

Sunt radiat de dragoste,
Doze după doze de iubire, mortală,
Mi-au cuprins corpul din care,
Lupta lipseşte...căci nu fac febră,
Când sunt iradiat cu dragoste radioactivă.

Îngerul topit - lui Grigore Vieru

Se scurg,
Pe lângă privirea noastră,
Pe care o sfidează,
Îngeri care se topesc.

Picură clipa din viaţa lor,
Stop după strop,
Si privim doar,
Fără să ştim cum să-i păstrăm.

Să-l numim destin?
De parcă-am scăpa aşa,
De moştenirea grea ce-o lasă,
Dispariţia lor.

În fiecare miez de iarnă,
Se topeşte câte-un înger,
Dar aşa, nu te voi mai aştepta,
Cu-ardoare, primăvară.

În fiecare-ajun de soare,
Undeva se naşte-o floare,
O nouă viaţă de speranţă,
Din pământu-l îngheţat.

Poate-i îngerul topit, din viaţă,
Ce s-a scurs, spre cer,
De unde ne va da povaţa
Viaţa cum s-o continuăm.

Fluturele cu aripi de sticlă

S-a lăsat la pământ,
Cu ochii-n lacrimi mici,
Ce se transformau în clipe,
Fluturele cu aripi de sticlă.

Din grădina de lumină,
Se-tristează fiecare floare,
Înebuniţi tăunii zboară fără ţintă,
Deasupra lui, hohotind...

Sensibilele-i aripi, stropi de sticlă,
Au cedat, umile, ca un val care se sfarmă-n ţărm,
Ce nu se mai retrage-n marea infinită,
Cum nu dispare dragostea din sufletul indrăgostit.

Au pocnit usor,
Spărgând liniştea cea mai adâncă-a sorţii,
Şi au pocnit din dor,
De floarea ce-a iubită, care acum petalele şi-a strâns.

Neştiind că nu va mai zbura,
Seara se lasă-n parcul înflorit,
De unde va răzbate-un singur vis,
Al renaşterii copil descris, în vers...

O rază de lumină-n ajutor,
Trimete-i luna-acum, de parcă-i spune :
-"Prinde-te...dă-mi mâna ta,
Fluture nemuritor, să te ridic la seri,
Şi ai să zbori aşa cum n-ai mai fost, la cer."

Sub pocnet fin şi cioburi,
Îşi întoarce ochii-ncetişor,
Plânşi...spre zări ce-acum apun ca să renască,
Fluturii multicolori.

Şi a rămas, acolo jos-ntre flori,
Fluturele cu aripi de sticlă,
Soptind firelor de iarbă, închinate,
Cum va renaşte iar, prin moarte trecător.

Lungi braţe, albe mâini frumoase,
Îl ridică din tainul sfânt culcuş al ierbii
Şi îl ridică spre a soarelui privire şi-i spune:
- "Fluture tu-ai să mai zbori.

Aripile tale le voi prinde eu,
Te voi înălţa de unde nu ai să mai cazi,
Sub adiere dragostei simţiri
În lumea eternei vi iubiri.

Tărâmu-ncet va deveni mai vast,
Grădina va-nflori, ca o comoară,
Parfumul florilor îl vei simţi ce pe un flux,
Ce te va ridica în palma mea, zâmbind spre luna de argint."

Nu va pieri,
Fluturele cu aripi de sticlă,
Nu va muri,
Cât mai există, iubire-n trup şi vise de speranţă.

Nemuritorii

Sunt trecători, precum un gând,
Purtaţi, parcă de-un vânt,
Printre copacii din grădina vieţii,
Unde rătăciţi de sunt, nu se vor putea pierde.


Libertatea florilor le e călăuza către soare,
Îşi pierd firea sub ocrotirea norilor adânci,
Răbdând cuminţi, ascultători şi aşteptând,
Amurgul, ce se scurge-ncetişor.

Nu mor, cei ce viaţa nu-i desparte
De eternitate ce-au primit-o-n dar,
Să încălzească, în crunta blestemată viaţă,
Frântura clipei lor de dor.

Răzvrătirea vieţii

Deasupra ta, cerul va-nsemna ceva.
Va scrie vântul, din palide petale,
Pe cer, lacrimile serii,
Acompaniat, de mii de voci de îngeri...o fărâmă de iubire.


Se-adună norii cenuşii şi grei,
Pe-un car de foc, triumfători reintră,
În lumea ta, pe un covor de flori,
Ce se aştern, cu dor şi alinare.

Săgeţi sunt trase, din soarele ce-se ascunde,
Îndărătul porţilor închise-n faţa paradisului etern
De unde, fantome-nfăşurate în mantii de ceaţă,
Braţele-şi întind ocrotitoare de speranţe.

Ridică-ţi ochii şi priveşte printre valurile dimineţii,
Şi vei simţi mireasma, tulbure ce se ridică,
Din viţa vie-i şi sălbatecă, nebună,
Printre ale cărei rânduri, să fugim desculţi.

Inspiră, aerul, cel rece tare,
Şi frunzele ce se ridică în vârtejuri către cer,
Şi calcă-ncet uşor,
Pe alb-gălbui, de muşeţel covor.

Pe cai de foc, smucind zănatec hăţurile morţii
Pătrund cohorte-ntunecare,
Trimişi de diavol, să-nsămânţeze jar,
Pe unde calcă-n cale, nebunia.

Hai să fugim, în lanuri de voinţă,
Să ne ascundem, pentru-n milion de ani,
Vom sta îmbrăţisaţi şi nemişcaţi,
Uitând că mai există dor.

Deasupra ta, se naşte viaţa iar.
Un fir de care să te prinzi, cu mâna mea,
Să ne-nălţăm spre infinitul ţel
Cu indiferenţa unui bătrân stejar.

Iarna copacilor

Se strâmbă pomii,
Obosiţi de-atâta iarnă,
Crengile le-atârnă greu
Sub un linţoliu împietrit de gheaţă.

Zâmbetul lor a pierit,
Înlocuit cu-n rictus dureros... şi rece,
Şi-a vaiet sună vântul ce se joacă,
În a lor coroane moarte.

Se topesc încet, prin scoarţă-bătrânită,
Carnea lor de lemn, râvnită,
De un foc nepotolit, dorită,
Spre cer apoi să urce, sufletu-i cernit.

Troznesc, prin sălbatice păduri,
Copacii seculari ce-şi duc,
Anii, tăcuţi la tot ce văd şi-aud...
Troznesc, se plâng şi ei cum pot.

De piatră sunt acum,
Copacii, ce primăvara împrăştie parfum,
Morţi, par cei de-acum,
Ce vara ne oferă răcoros cătun.

Respingători sunt ei acum,
Îmbrăţişaţi de iarna crudă,
Da-i vom revedea mereu, cum,
Vor învia, în pragul tinereţii.

Lună de argint

Lună de argint,
În negura nopţii, far al iubirii,
Întoarceţi lumina spre-un inger pierdut,
Ce-şi caută-n trudă zarea.

Aşteaptă să treacă cometa,
Cu numele meu pe ea
Şi opreşte-o-clipă, de-nseală timpul,
Să pot privi spre tine, luna mea.

Florile nopţilor respiră adânc,
Mireasma profundă a clipei iubite,
Se-nalţă spre tine, luna a mea,
Petale sublime de-argint, ca şi tine.

Curge pârâul soptindu-mi încet,
C-ar vrea spre tine să-şi mute discret,
Albia veche şi rece, a drumului fir
Acum cât mai eşti pe-al nostru cer.

Lună mărunta pe-o mare de-argint,
Privită cu dorul ce-alină o faptă,
Trage-mă sus, la tine destin,
Să-plinesc odată cu noaptea.

Singurătatea florilor

Parcul pare pustiu, când,
Păşesc, uşor prin covorul alb,
Unde paşii mi se-afundă lăsând,
Să îşi ivească, de o culoare stearsă,
Imaginea unei flori...

Las o rază pierdută, din soarele fără putere,
Să îi ofere o clipă de lumină, adormită,
Florii amorţite de sub mantia de zăpadă,
Părăsită copilă a primăverii.

Lipite de pământ îi sunt frunzele,
Decolorate de emoţia iernii,
Firavă tulpină are, moale
Firul legămantului etern.

"Să nu ma uiti", parcă îmi spune,
"Nu sunt singura minune, ce-a rămas pe lume,
Nici singura speranţă a vieţii care va renaşte,
Din nou pe-această lume"

"Nimeni nu ne vede acum,
Acoperite de-o uitare efemeră, stăm
Şi traim într-o uitare pătimaşă,
Iară cântul nostru se numeşte-acum,
Al dorului album".

Cuprind cu ochii roată,
Întrega lume de zăpadă,
Şi-aud aşa încet, parcă-n şoaptă,
Glasul lor, ce doar aşteaptă să renască din
Singurătatea florilor parfum.

Mărţişor

Ti-as oferi ceva frumos,
Dar sa-mpachetez nu pot,
Nici visul, nici iubirea
Si cu neputinta mi-e,
Paradisul sa-ti aduc,
Chiar de-as vrea cu adevarat,
Sa ti-l întind, ca pe-un buchet,
De sarutari, sub valsul serii.

Dar am sa te îmbratisez,
Si-am sa-ti soptesc ca îti doresc,
Sa te înalti pe aripi de speranta
Si sa nu te îndoiesti nicicând,
Ca iubirea-ti va dispare,
Caci este ca un ghiocel,
Ce va înflori mereu
Si în piept, eu ti-l voi prinde.

Cer pustiu

Pustiu e cerul fără viaţă-n el,
Topit după steaua ultimului carusel,
Calea ce-a mare-ncropită la el,
E singura-i cale de-al vede niţel.

Străpunge-mi inima cu-n colţ de lună,
Va curge apă din ceruri, nu sânge adânc,
Pustie-i durerea când langă tine,
Nici cerul nu e, măcar s-o împarţi.

Cascada

Plânge-n torente... când râde,
Ameţitoare şi nemuritoare,
Îşi varsă viaţa sculptând în stâncă,
Drumul ei etern pe-acest pământ.

Coboară-se luna prin ţepii falnicilor brazi,
Se ascunde în dosul munţilor cei muţi,
Şe-neacă fără moarte în marea infinită
Şi tot nu se opreşte, cascada iubită.

Arde pământul sub suliţi de foc,
Iarba se coace ca pâinea-n cuptor,
Poate să turbe şi vântul speriat,
Căci ea curge, surdă la tot.

Mă lasă- m-apropii de ea la un pas,
Să-i simt puterea prin zgomot nebun,
Mă scaldă pe faţă un vis împlinit,
De-atinge cascada împlinirii abiss.

Ploaia

Picură...
Ritmic, monoton, uşor,
Parcă-s clapele mângâiate,
De o fină mână, ale unui pian.

Se abat în geam,
Stropii reci, osândiţi,
Să-mi fie muzica-nserării
În nopţile de dor.

Nu se văd norii,
Doar se aud glasurile lor
Şi ghicesc doar,
Privirile lor, îndărătul acoperisurilor ude.

Picură...
Să-mi ţină de urât,
Complicitate la singurătatea-mi,
Stropii mici neliniştiţi, ce mor, zdrobindu-se de sol.

Eu îi iubesc...
Căci îmi ţin de urât.
Pământul îi iubeşte...
Căci îi primeşte.
Cerul îi iubeste...
Căci ni-i trimite.

Nouă...
Celor temători de întunericul vast,
Al singurătăţii momentane,
Încrezători în salvarea-n răsărit.

Suspin şi-o ramură de măslin.

Fraged, ca o ramură de măslin,
Suspin al dragostei,
Primeşte binecuvântarea mea
Şi trece-mi pragul sufletului.

Aici ai să găseşti liniştea
Şi-o împietrită lume ireală,
Doar o briză, singuratecă,
Îţi va aduce parfumul de măslin.

Am să te opresc din zbor,
Te voi culege de pe-o-adiere,
Şi-am să te feresc la pieptul meu,
De rafalele de vorbe rele.

Suspin, adânc cuprins de fericire,
Priveşte-ţi frumuseţea-ntâmplătoare,
Şi-ai să înţelegi de ce mă lupt,
Să te ascund în al sufletului trup.

Şi n-am să te mai las să pleci,
Cuprins de dorul călător,
Altă livadă de măslini, n-ai mai simţi,
Ca pe-al meu adânc sărut.

Şi n-am să te mai las să plângi,
Ascuns prin vre-o scorbură a firii,
Te voi îmbrăţisa, ca pe-un buchet,
De ramuri de măslin, ce vei primi în dar,
Cu-al meu surâs.

Sărut

Simţi ?! A trecut un înger.
Ţi-a lăsat acum pe umăr o sărutare,
Să n-o striveşti privind în spate,
E soapta clipei aşteptate.

E mai firavă ca un ghiocel,
Mai mătăsoasă ca o aripă de flutur,
Nici să respiri o clipă, dacă vrei,
Să se topească şi să-ţi intre-n spate.

Nu va rămâne ascuns nepăsător,
Acest fior al lumii-namorate,
Se va scurge prin suflet, călător,
Cuibărindu-se-ţi în vise.

Dincolo de orizont

Dincolo de orizontul meu de stele,
Încet îngheaţă luna,
Se pierde printre aisberg-uirle norilor de ceaţă,
Învăluită-n aurora căilor mister.

Alerg cu braţele întinse,
Aş vrea să strig pe nume fiecare rază de lumină,
Multicoloră, să m-aştepte şi pe mine,
Mai am o clipă să îi spun.

Să-i povestesc cum am atins o soaptă,
Cum am simţit prin păr un fir de vânt,
Ce-mi dădea târcoale, ridicându-mi din cale frunzele moarte,
Din dragoste de viaţă.

Dincolo de orizontul meu,
Se-nalţă luna,
Iar fuga mi-se-mpleteşte într-o copleşită oboseală,
Să o ating măcar aş vrea, prin zare.

Călător de-aş fi prin constelaţii de lumină,
De aş înţelege fericirea şi durerea lor
Aşa, zvâcnind, aş smulge din rădăcină!
Toată mizeria vieţii ...aruncân-o-n hăul
Adânc, nepăsător...

Dincolo de orizontul meu,
Se înalţă luna mea,
Acolo este, se ridică cu faţa către soare,
Înţelegând, că-acolo e menirea mea.

Dincolo de orizontul meu,
Mă aşteaptă-un o stea,
Să mă ducă-ndepărtări, spre ea ,
Spre luna mea.

Ultima floare de cireş

Şi a căzut,
Ultima-mi floare de cireş.
Nu a mai rezistat
Pe creanga mea.

Una câte una,
Ca într-un vis,
Petalele i s-au desprins,
Haotic rotindu-se-n vânt.

Doar, că nu au mai ajuns pe pământ.
S-au topit în zbor,
Pierzându-se prin ceaţa nopţii,
În întunericul etern.

Am doar amintirea ei,
Cum strălucea-n bătaia razelor de dimineaţă,
Rezistând legătă prin codiţa sa,
De creanga ce-am numit-o viaţă.

Furiei vântului am vrut să o feresc,
Punându-mă în faţa ei,
Căuş din mâini eu am făcut,
Ce am crezut mai bine.

Perfid destinul mi-a rânjit scorţos,
S-a învârtit în jurul meu, badjocorind
Şi ma lovit cu ghera-i drept în frunte,
Suierâdu-mi amenintător :

-" La ce te-ai aşteptat ?
Măi nebun de om,
Nu mai ştii de glumă.
Chiar, tu ai sperat ?"

Mă scutur dând din cap.
Alung acest nemernic vis,
Mă lupt acum să mă împac,
Cu soarta care m-a lovit.

Aştept ca dimineaţa să se nască,
Din noaptea neagră să privesc o rază,
Să mă agăţ de ea, cum aş fi vrut cândva,
Să mă agăţ de floarea mea.

O nouă zi

A răsărit o nouă zi,
În acordul fulgilor ce-mi oferă,
Amăgirea unei bucurii,
Ce uitasem cum arată.

A răsărit o nouă zi,
Frumoasă ca şi gândul meu,
Ca şi visul care nu m-a părăsit,
Pe care-l voi impărţi cu zăpada.

Întinde-mi o mână,
Trecătorule, ce alene-ţi plimbi,
Paşii, prin albul afânat covor,
Al lacrimilor nor.

Aştept să se deschidă darul meu,
Întârziat de ani,
Dar care mi s-a promis,
Că-l voi primi cândva.

A răsărit o nouă zi,
Un nou început,
Desfac o nouă pungă de speranţe,
Sperând într-un dar la interior,
Câştigător...

Visez alături de atâtea vise,
Sper alături de atâtea speranţe,
Cred, că şi iubirea mea se va aşterne odat'
Precum zăpada, din acestă nesperată zi.