Aprind torţa magică a luminii dintre veacuri,
Bănuind sub fiecare frunză ruginită,
Privirea ei iscoditoare, fulger de pătrunzătoare,
A ideei de suspin.
Coboară-mi povara de pe spatele-mi prea-ncovoiat,
Tranformă totu-ntr-o ninsoare,
Petale mici din fulgi de nea,
Să mă cuprindă într-o strânsoare.
Svâcneşte-mi inima din piept,
Smulge-o, fugi cu ea, arunc-o,
În învolburata mare a nemuriri
Şi spune-mi că, aleasă-i calea cea mai bună,
De a muri, privind la lună.
Totul se năruie în jurul meu,
Ca totul să se nască iar,
Cad stropii grei din cer,
Să înflorească floarea iar.
Am să renasc din propria-mi osânză,
Voi creşte mare, în amintirea celuilalt stejar,
Ce a cazut străpuns de timpul,
În care a crescut şi a crezut, amăgitor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
la multi ani!
Buna, Dan
Ma bucur sa te citesc... Azi m-am învîrtit prin poezie, am dat de ea la tot locul... Acum ajungind aici la tine ma gindesc ca nu putea fi o zi de sfirsit de an mai frumoasa. Intimplarea asta...
Numai bine!
La mulţi ani de gînduri bune!
Trimiteți un comentariu