Separați, de veșnicia unui drum de țară,
Se tot privesc, de zeci de ani,
Jurându-și nemurirea în fiecare primăvară.
Pe sub pământ, ascunse ramuri își croiesc,
Neîncetat, drumul spre întâlnire,
Orbecăiesc așa, de zeci de ani,
Speranța de unire.
Doar vântul le mai poartă pe-nserat o frunză,
Un bilețel pe-ascuns, jurându-și doar iubire,
Nădăjduiesc, de zeci de ani, la o minune,
Visând, sperând în iminenta lor îmbrățișare.
Sunt doi copaci ce se ating prin crengi,
Și-și mângâie prin ramuri, muguri,
Își tot zâmbesc, se tot foiesc,
Dar despărțiți ei sunt, în două lumi,
De singuraticul nebun, ce-i însuși drumul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu