Cântec blând șoptit în leagănul de seară,
Vers cu vers, rostit pe aripă de vis,
Mă-ntorc spre geam să-mi iau rămas bun de la vară,
Zâmbind acum când soarele s-a stins.
Vânt, mesager tăcut, mă mângâie pe tâmple,
Se-ascunde jucăus pe sub perdeaua-naltă,
De-ar fi un trup, l-aș urmări pe trepte,
Și voi să-l prind, și să-l surprind în faptă.
Pornește luna, pe nocturnica-i cărare,
Arde de lumină, într-o sferă înghețată,
Nu se oprește, nu vrea ca să mă asculte,
Măcar o clipă, ochii să-mi alunece pe gheață.
Se schimbă clipa, ce își făcu culcuș în iarbă,
Pornește-acum, încet, agale, urmându-și doica binefăcătoare,
Spre alte zări, spre alt cămin, spre alte lumi, din altă zare,
Uitându-mă aici, sub steaua toamnei reci și-a ploilor din mare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu