Pe marea de gheaţă, apune cerul,
Dincolo de sclipirile înspumate ale valurilor cenuşii,
Acolo, unde în adâncurile ascunse inimii de a-nţelege
Domneşte acalmia destinului, povară nesperată de speranţă.
Clopote sunt valurile albe-n tiv, parcă rujate,
Ce vin, rostogolindu-se nerăbdătoare spre al meu mal,
Şi vin să îl sărute, aşa cum fac de mii de ani,
Întruchipaţi în clipa unui vis, când obosit am adormit.
Plaja-mi este pat, iar cerul baldachin,
Şi peşcăruşii îmi sunt ceasul,
De vin să mă trezească-n zori întunecaţi de zi,
Amintindu-mi de marea care mă desparte, de-al meu dor.
Picuri de argint îmi toarnă-n poală norii,
Împovăraţi de mici cristale vii, ce-mi aterizează-n palmă,
Şi mor, şi se topesc scurgându-se prin braţ în inima-mi uscată,
Ce-aşteaptă apa vie din izvorul de speranţă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu