Strâmb, golaș și fără brațe,
Răpit din ascunsul întunecat al cărărilor de munte,
Ce-mi pălmuiește nasul, cu mirosul lui de ace, veșnic verzi.
Doar un brad am,
Orfan, străin și despuiat,
De orice poveste o vrea să-mi spună,
Nu are lacrimi, doar ace mici ce-i picură-n covor.
Ascunde-ți, chip de ceară ochii,
Din fața zorilor senini ce vin,
Tainul l-ai primit, răbdător și mut,
Ca un munte, tăiat prin inimă de văi de piatră rece.
Plâng lângă tine, dorul care ți-a secat firavul trup,
Și taci, și totuși mă faci să înțeleg, atât de bine,
Rolul tău stingher de a-mi forța un zâmbet,
Că-mi ești un falnic dulce-amăgitor izvor.
Strălucești, fără să ai pic de strălucire,
Îmi dai culoare inimii ce strigă în tăcere,
Ce vrea o frânghie din flori, culese-n răsărit, sub rouă,
Și-un cavaler rătăcitor să mă salveze din pierire.
Atingi tot ce poate fi atins,
Mă-nvelești ca noaptea-n munte necuprinsul,
Și nu auzi decât aceiași muzică sordidă,
Pe care o cânt cu glasul meu secat.
De undeva departe răsare încă o nouă dimineață,
Ce poate-o vrea, să mă înlocuiască,
Cu luminosul ei destin, ascuns sub o altă față,
Și-atunci am să mă strecor încetișor,
Cu tine-n gând, în ceață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu