Amintiri

Ce frumoase-s dimineţiile,
Plutind încă, pe al visurilor valuri fir,
Şi vocea bunicii, ce frumoasă melodie,
Ce amintiri, din magica-mi copilărie.

Ce frumos era cerul, chiar şi înnourat,
Privindu-l, vedeam cum stelele plecau,
Şi ce blând ne mângâia vântul,
Jucându-se prin părul aspru şi rebel.

Ce frumoase erau florile,
Pe care le credeam că înfloresc doar pentru noi,
Şi ce calde erau razele soarelui,
Când primăvara ne era în toi.

Ce limpezi erau apele,
Şoaptele şi visele imaginare,
Şi ce obositoare erau serile,
Înainte de-a merge la culcare.

Ce magică-mi era această viaţă,
Şi ce nemuritor eram, păşind prin lumea ce deschidea,
Şi câte răsărituri ştiam că voi vedea,
Sfidând în mintea-mi orice vreme rea.

Păşesc încet cuprins de remuşcare,
Ca nu cumva să-mi stric, din ale minţii taine,
Vremuri, doruri, lacrimi, obiceiuri,
Care m-au forţat să tot rămân, un biet bătrân copil