Nu te voi lăsa niciodată.

Se-nchină mării, ale valuri fiinţe,
Revărsându-se pe ţărm, asemeni lacrimilor mele,
De pe al meu obraz, pe-al tau obraz,
Scuturându-se ca ale pomilor târzii petale.

Aş vrea să mă răpească norii,
Să mă-nveţe-nfriguratul vânt al serii,
Cum, lăsându-mă în faţa ta,
Să-ţi acopăr părul, cu un buchet de sânziene.

Păşim alături către valea-albastră,
Ne cufundăm în ceaţa misticului dor ce ne învăluie tăcut,
Şi-aici, îţi voi fura pe-ascuns o sărutare,
Pătrunşi de-al ierbi imbietor decor.

Vor răsuna doar paşii noştri, şi-auzi?
Cum clopotele bat în vârf de munte,
Suntem vestiţi întregii primăveri,
Şi aşteptaţi, de-un cor şi peţitori.

Ecoul se revarsă-n valuri peste stâncă,
Trezim nuanţe în florile de colţ,
De nunta noastră s-a trezit la viaţă,
Si legenda ascunsă în adânc de amintiri.

Cântaţi, jucaţi, vă veseliţi,
Cu desfăcute braţe vă întâmpinăm şi noi,
Alergăm, trăim şi râdem fericiţi,
Şi ne-mpletim inele din roua de argint.

Întinde-mi mâna ta, a cerului copilă,
Şi lasă să se vadă oglindindu-se pe-un nor,
Albastrul infinit din ochii tăi, zâmbind,
Pe deget când îţi pun, o perlă din a inimi-mi izvor.

E clipa noastră zămislită, din tainic curcubeu furată,
E ora când va învia o nouă viaţă,
Prin trupul tău şi-al meu, pătrund săgeţi emoţionale...
Dă-mi mâna ta şi-ţi voi şopti din nou:
- N-am să te las niciodată !