Ce spirite, trezite din adormitele poveşti,
Născute-n ora stafiilor îmbrăţisări,
Ce fără formă, se năpustesc prin uşa ferecată-a nemuririi,
Şi se privesc, cu ochii transparenţi, sub ocrotirea lunii, palide şi reci.
Există o lume a lor,
Ce va dura, a iubiri taină mai departe,
În lumea veşnicelor amintiri, şi-al veşnicului dor,
Se ţin mână, nici moartea nu-i va mai desparte.
Făpturi nocturne, mesageri ai umbrelor eterne,
Prin care vântul bate, încet, cu teamă amară,
Şi-n foşnetul idilic, al frunzelor ce plâng, când luna creşte,
Se-mbrăţisează lăsând pe scândurile ude, lacrimi de rouă.
Tăcerea nopţii-i plină de respect,
Povara vieţii s-a scurs acum în pământ,
Doar liniştea şi frigul dimineţii, va despărţii,
Precum un abur, iubirea începută-n bucuria vieţii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu