Destin

Mă-neacă în linişte,
Puterea zdrobitoare a sorţii,
Ce-mi striveşte până şi ultima speranţă,
De a reînvia.

De mine fug şi şerpii reci de piatră.
Pot să mor încet, pierdut, uitat,
Ascuns în văgăuna asta blestemată,
Asurzindu-mă şi respiraţia-mi sacadată, înfundată.

Lumina nu mă mai ajunge,
In imperiul frigului atotstăpân,
Mă-nchin în act de suveranitate,
Pact cu întunericul, îmi e destin.

Din pietre moarte, îmi picură pe faţă,
Stropi de lacrimi, reci şi-amare,
Încătuşate-mi braţe printre pietre,
Mă-mpiedică să le sfârşesc pe toate.

Lipesc urechea de pământ,
Să prind măcar o soaptă ,
A demonului ce-şi croieşte drum,
Din-luntrul morţilor tărâm, spre pradă.

Sunt prins aici, ascuns,
De nici credinţa nu mai poate să răzbată,
Şi anarhicile gânduri m-au lăsat,
Batjocurei imensităţi a sorţii.

O şansă numai de-aş avea,
Frântura unei clipe de speranţă,
Şi-aş încerca să lupt cu nevolnica-mi dorinţă
De a scăpa de viaţa-mi năruită.

Amar blestem, ce n-ar crezut a fi,
Ţintit spre mine ce mă credeam sfinţit,
Fără să bănui în încleştarea vieţii,
Clipa ce-mi răpeşte unica-mi opţiune.

Aşa cum e, aşa e scris,
În versurile cărţii ascunse de ochii mei,
Bănuitori, mijiţi, precum orbiţi de razele de soare,
Ce mă duc acum spre asfinţit.