Cincisute cinzeci şi cinci

Ridică-ţi privirea, din ascunzişul tainic al emoţiei
Şi priveşte-mi calea pe care voi veni,
Din spatele celor cincisute cinzeci şi cinci de minute,
Ale timpului, pe care nu le-am putut scurta.

Parcă soarele răsare doar pentru noi, azi,
Când palmele ni se vor împreuna, acolo,
Sub coroana copacului,care,
Parcă pentru noi a fost plantat, cândva, atunci.

Cincisute de săruturi, îţi vor strivi amintirea,
Clipei, în care voi coborâ odată cu asfinţitul,
Dincolo de orizont, înapoi în lumea rea a despărţirii,
Unde lumina nu mai ajunge, decât prin frânturi de : "Te iubesc..."

Aş vrea să pot să mă transform în nor
Plutind deasupra ta, iar tu vei înţelege, ploaia,
Ca pe nişte lacrimi de dor, spălându-ţi faţa,
Ridicată spre cer...

Mai zboară câte-o frunză ruginie,
Pe la geamul nostru-n noaptea fără vise,
Mai ne aminteşte-un glas, ecou de ciocârlie,
Că trăim ascunşi sub libera iubire.

Când ai să priveşti cerul, în amurgul trist,
Şi paşii mei, spărgându-se, fără ecou,
Să nu te-ncrezi în visul-ntunecat al nopţii.
Ci să revezi cu-nfigurare, cadranul ceasului destin.