Marea de petale

Prin marea de petale, ţi-am zărit,
Talpa-ţi goală, cum păşea-i...
Şi am simţit, de parcă fir de iarbă aş fi fost
Atingerea-ţi catifelată.

Sub bolta soarelui, un fir de vânt, ce se juca cu norii
M-a spus, că m-am ascuns, privindu-te pe tine,
Şi te-ai întors, jucându-te cu părul tău bălai,
Eu am roşit, transformându-mă în piatră.

Luna încă mai râdea, topindu-se pe cerul străveziu,
Legănându-se alene, spre culcare,
Când tu-ai păşit şi m-ai zărit
Şi-am îngheţat deodată.

În mâna-ţi moale m-ai cuprins,
Zâmbindu-mi, fermecat m-ai prins, eu... floare,
Am rezistat, îmbrăţisându-te cu drag,
În marea de petale.

De-atunci eşti dorul meu,
Şi zâna dimineţii,
Iar seara te zăresc, pe cerul înstelat,
Sirena Lunii, după care te-ai ascuns,
Si-aud cum cânţi.