Plouă, sângeriu, din rana norilor de foc,
Turnând în năvala lor, al picăturilor izvor, ce-aleargă,
Spre o bancă părăsită-n parc,
Un ajung, se sparg, şi mor.
Fulgeră şi mă reped să te îmbrăţişez.
Ascunde-ţi lumina ochilor la pieptul meu,
Şi taci... ascultă doar, şi-n în loc de tunet,
Auzi inima mea.
Năvalnic se avântă în şarje fără seamăn,
Valuri de stropi călări pe aripi de vânt,
Şi se izbesc, şi se adună,
Şi nu se-opresc, cât o ţine de furtună.
Strângeţi braţele în jurul meu,
Şi lasă-ţi răsuflarea să îmi mângâie obrazul,
Adânc strecoară-te în taina unui vis,
Usoară, liniştită, precum o aripă de iris.
Norii sedusi de nebunie,
S-au calmat acum.
Au plecat prin spărtura unui colţ de cer,
Spre alte lumi, mânaţi spre alt mister
Deschide-ţi ochii şi priveşte-n jur.
Copacii s-au mai luminat şi frunzele-s zglobii.
Zâmbeşte-le şi tu acum,
Şi fi împrospătată, de-a toamnei zi parfum.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu