Călător în noapte

Ochii-mi pier, ascunşi pe după umbre,
Pierdut în tumultoasa noapte-mi plânge,
Dorul ei, îngheţat, ca şi pământul,
Tăcut, ascuns sub mantia-i de ceaţă.

E miezul vieţii,
Ceas de întâlnire-al eternelor halucinaţii,
Ce vin, deschisă-i calea spre tărâmul iernii,
Acum, în seninătatea cristalină a fulgilor tăcuţi.

Privesc în jurul meu,
Sunt vii, grupuri de stele jucăuşe,
Ce mâ-nconjoară-n dansul lor,
Agăţându-mi argintii ciorchini în păr.

Înfloreşte-n întuneric adâncul vis,
Primesc în dar culori, ascunse până-acum de mine,
Inima imi prinde viaţă şi zburdă săltăreaţă,
Ca un dragon de sânge ce se smulge-n faţă.

Cufundat în ce-a de-a două latură a lumii,
Întind doar mâna ca să prind,
Speranţa mea de zâmbet şi de viaţă,
Şi-am să revin, alăturea de ea, în cea mai reală dimineaţă.