Ultimul apus

A apus şi ultima rază.
Dincolo de orizontul, spre care nu mă pot apropia,
Căzut şi-ngenunchiat,
Înlănţuit de un blestem ciudat.

Mi-a murit ultima floare de sânziană.
Şi am murit odată cu ea.
Doar că eu sunt pedepsit să rămân,
Să mă văd, şi ce mai sunt.

Cade întunericul, ca o cortină grea,
Şi nu e noapte... este-o umbră rea,
Ce m-a învăluit într-un linţoliu,
De eternă amărăciune, răscolit să-mi fie-n suflet, visul

Sau stins şi licuricii,
Au intrat adând în nemurire,
S-au evaporat din zâmbet,
Picături de rouă luaţi pe braţ de soare.

Ultimul apus, s-a stins peste pământul lumii reci,
A coborât dincolo de orizont,
O nouă zi din paradis,
S-a dus... ma părăsit, lăsându-mă singur, în lumea mea de vis.

Am iubit un gând frumos,
Am atins o aripă de înger,
Şi-acum s-a dus, fără o vorbă, fără un glas,
S-a ridicat şi a plecat, trezindu-mă acum, iar singur şi retras.