Am murit pe Somme

Îmi trag oasele bătrâne, obosite,
Către lumina soarelui.
O caut acolo unde lumina îmi apare,
Deasupra câmpului poleit cu aur.

Râuri de sârmă ghimpată mă-mpiedică să fug,
Înainte sau înapoi, către ce... oare unde, să mă duc.
Iarba parcă mă îmbrăţisează, diferit,
Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte, ca unui prieten drag.

Pământul tare, ţeapăn, uscat,
Mi se îmoaie la fiecare pas,
Iar copacii pe lângă care trec,
Îşi pleacă crengile să mă salute...oare de ce?

În stânga şi în dreapta mea, văd zâmbete.
Văd chipuri pe care le cunosc,
Le-am simţit duhoarea vieţii şi a morţii,
Iar acum, nu-i mai recunosc.

Stăm unii lângă alţii,
Dar parcă ne desparte-un abiss invizibil,
Vocile, dispar, încet, fără ecou,
În cărarea-ngustă a lumii în care trăim.

Tună...şi fulgeră pe cerul albastru, senin.
Regulat, precum bătăile inimii noastre,
Pe care le simţim înainte de fiecare asalt,
Din ocrotirea pământului, din care-am fost zămisliţi.

Stele roşii, galbene şi negre, sunt acum pe cerul iertător,
Bătându-şi joc de rugăciunea noastră,
Deşi din mii de piepturi, în tăcere,
Ea se-nalţă acum în cor.

Clipa înălţării e aproape.
Sunt chemat acum pe scări de raze,
Să urc, pe scara fără trepte,
Nu mai aud, nimic, din nebunia ce-i în jur...

În faţa mea, s-a deschis poarta vieţii.
Suntem toţi, cei aleşi să fim aici,
De unde să privim cu-aleasă-nţelepciune,
Taina celor care acuma mor.

Iarba a rămas moale,
Dar n-o mai simt.
Pământul a rămas tare,
Dar nu-l mai simt.

În pieptu-mi s-a deschis o floare,
Un roş' bujor, aprins, ce înfloreşte.
Nu-i nimeni care să-l culeagă,
Nu am nici prieteni, doar calea către soartă.

Şi am aflat, că am căzut pe Somme.
Acum, de sus privesc la haosul nebun al lumii,
Prin nori mă plimb, şi mai cobor ca înger,
Să mai salut, pământul roditor.