Prietenii

Un dar al lumii pământeşti,
Primit în tulburarea vieţii,
Priveşte-n jurul tău şi ai să vezi,
O rază de speranţă şi un cer senin,
În cei ce nu mor niciodată.

Îmi sunt mănuşa care-mi ocroteşte singurătatea,
Şi raza de lumină, în ziua ce -mi pare întunecată,
Un strop de apă, când alunec singur prin deşertul,
Ce uneori îl întâlnesc în viaţă.

Peste cel ce crede, că nu are prieteni,
Trage pătura ce-i acoperă ochii
Şi lasă-l să descopere pădurea,
Poate aşa să înţeleagă, să vadă că...

Copacul, nu e copac fără crengi,
E un trunchi şi-atât... de singur.
Copacul fără crengi, nu are flori în primăvară
Nici roade-n toamnă.

Nici umbră vara,
Nici podoaba omătului în iarnă,
Nici copii care să-l mângâie în joacă,
Nici osteniţi care să doarmă-n pacea lui, ocrotiţi.

Prietenii sunt muzica, celui ce învaţă a auzii,
Sunt braţele de care mă sprijin, proptă mareei sorţii,
Ce tălăzuieşte al sufletului zbucium,
Aşternut, după un drum obositor.

Prietenii-mi sunt prieteni.
Sunt mii de stele ce formea-o constelaţie,
La care uneori privesc, sub complicitatea nopţii,
Din îmbrăţisarea îndrăgitului amor.