Câmpia istoriei.

Pătruns-adânc prin scutul nemuririi,
O lance a durerii seculare,
Izbind cu sete şi furie oarbă,
Prin cămasa de sudoare.

Scaldă câmpul în jăratecul de vară,
Toropind, lucioase săbii şi-ascuţite iatagane,
Se privesc prin ochii morţii,
Mii de oşteni, jerfiţi ai sorţii.

Vântul înteţindu-şi jocu-n, râde.
Aruncând sub copitele nervoase ale cailor de rasă,
Ce-şi întind a lor lungi gâturi,
Teama, spaima, gândul, moartea care-n soartă se arată.

Gust de sânge, Murad are,
Şi ochii-ascunşi, după falnica-i armată,
Ce acoperă cu umbra,
Iarba moartă şi uscată.

Lazăr înşusi simte-n suflet,
Aducând din braţ puterea,
Sufletul cum i se zbate,
Ca un dar, din frate-n frate.

Fug tăunii ca sălbatici fără minte,
Se ascund, se zbat, se-ngroapă,
Fluturii-şi târăsc culoare,
Spre o ţară fără nume.

Primii paşi spre-urgia morţii,
Se răscoală-n mii de glasuri,
Paşi grăbiţi, străbat câmpia,
Tăvălind-o în amar de viaţă.

Curge sângele-n durere,
Săbii nasc în piepturi crude
Răni ce-arată, către soare,
Glasul inimii ce piere.

Bea pământu'-uscat la sânge,
Nu se satură nebunul,
Nu ascultă dară' cerul
Rugăminţile tăcute şi din urmă cele gânduri.

Răzleţ se-ndură vântul,
Să străbată peste câmpul ce ascunde de-ale serii,
Mii de corpuri muribunde,
Care-şi scurmă-ncet, mormântul.

Totul s-a sfârşit deodată.
Cai nătângi, făr' să-nţeleagă,
Pier, sub taina cenusie-a nopţii,
Ce se lasă, să-i îngroape.

S-a sfârşit, şi-a-nceput altul,
Dor de neam, fior al fiinţei
A trecut, şi va fi altul,
Aducând cu alţi eroi de sânge, darul marelui izvor.