Nepieritoarele dureri.

Cu câte vieţi suntem lăsaţi,
Pe-acest pământ, să suferim,
De ei greşesc - iertăm,
De noi greşim - murim.

Ce bine de copacii ce nu-şi plâng,
Durerea ce o-ncearcă viaţa lor,
Şi nici de marea ce loveşte ani la rând,
A ţărmului paloare, sângerând al sau pământ.

Ce greu e a-nţelege puterea ce ne-o dă natura,
De-a ierta, şi-a construi prin soartă,
E tainică şi-ascunsă ce-a mai preţioasă piatră,
Ce ne învaţă, cum să continuăm a fi.

Suntem născuţi cu darul de a nu fi zei perfecţi,
Ne bate-n piept a timpului pendul, la ore fixe,
Ce nu ne sunt decât dureri şi încercări,
Şi ori murim, ori vom învinge, în slavă vieţii să cântăm.