Paschendale

Nu-mi pot ridica ochii din pământ,
Ascuns sub pavăzea uscată-a ierbii, aştept să zbor,
Să mă ridic printre noianul aripilor albe,
Ce îmi ridică camarazii vechi, la cer.

Privesc ascuns, de sub un fir de mac,
La nori, să-l văd pe cel adus de îngeri, pentru mine,
Respir adânc când trec şi am fiori,
Văzând pe altul, care vine.

Suieră bondari de plumb,
Nebuni ce nu-s atraşi de-a florilor paloare,
Ei caută un trup, un suflet, o cărare,
Şi se izbesc, oprind a vieţii largi izvoare.

Aş vrea să mă transform în rădăcină,
S-o rog pe floare ce e-n faţa mea,
Să mă primească ea, să-i fiu tulpină,
Numai să scap de moartea ce pândeşte rea.

Îi aud pe cei ce se-ntâlnesc cu îngeri,
Toţi strigă înainte, durerea ce se naşte-n ei,
Apoi tac toţi, nepăsători la ochii noştrii,
Întrebători, şi fără de culori.

Durează mult pănâ se satură de sânge,
Pământul blând, crăpat, uscat
I-am da noi apă-n loc de sânge,
Dar soarta-acum ne-ndeamnă ea, pe drumul către cruce.