Singurătatea florilor

Parcul pare pustiu, când,
Păşesc, uşor prin covorul alb,
Unde paşii mi se-afundă lăsând,
Să îşi ivească, de o culoare stearsă,
Imaginea unei flori...

Las o rază pierdută, din soarele fără putere,
Să îi ofere o clipă de lumină, adormită,
Florii amorţite de sub mantia de zăpadă,
Părăsită copilă a primăverii.

Lipite de pământ îi sunt frunzele,
Decolorate de emoţia iernii,
Firavă tulpină are, moale
Firul legămantului etern.

"Să nu ma uiti", parcă îmi spune,
"Nu sunt singura minune, ce-a rămas pe lume,
Nici singura speranţă a vieţii care va renaşte,
Din nou pe-această lume"

"Nimeni nu ne vede acum,
Acoperite de-o uitare efemeră, stăm
Şi traim într-o uitare pătimaşă,
Iară cântul nostru se numeşte-acum,
Al dorului album".

Cuprind cu ochii roată,
Întrega lume de zăpadă,
Şi-aud aşa încet, parcă-n şoaptă,
Glasul lor, ce doar aşteaptă să renască din
Singurătatea florilor parfum.