Ploaia

Picură...
Ritmic, monoton, uşor,
Parcă-s clapele mângâiate,
De o fină mână, ale unui pian.

Se abat în geam,
Stropii reci, osândiţi,
Să-mi fie muzica-nserării
În nopţile de dor.

Nu se văd norii,
Doar se aud glasurile lor
Şi ghicesc doar,
Privirile lor, îndărătul acoperisurilor ude.

Picură...
Să-mi ţină de urât,
Complicitate la singurătatea-mi,
Stropii mici neliniştiţi, ce mor, zdrobindu-se de sol.

Eu îi iubesc...
Căci îmi ţin de urât.
Pământul îi iubeşte...
Căci îi primeşte.
Cerul îi iubeste...
Căci ni-i trimite.

Nouă...
Celor temători de întunericul vast,
Al singurătăţii momentane,
Încrezători în salvarea-n răsărit.