Răzvrătirea vieţii

Deasupra ta, cerul va-nsemna ceva.
Va scrie vântul, din palide petale,
Pe cer, lacrimile serii,
Acompaniat, de mii de voci de îngeri...o fărâmă de iubire.


Se-adună norii cenuşii şi grei,
Pe-un car de foc, triumfători reintră,
În lumea ta, pe un covor de flori,
Ce se aştern, cu dor şi alinare.

Săgeţi sunt trase, din soarele ce-se ascunde,
Îndărătul porţilor închise-n faţa paradisului etern
De unde, fantome-nfăşurate în mantii de ceaţă,
Braţele-şi întind ocrotitoare de speranţe.

Ridică-ţi ochii şi priveşte printre valurile dimineţii,
Şi vei simţi mireasma, tulbure ce se ridică,
Din viţa vie-i şi sălbatecă, nebună,
Printre ale cărei rânduri, să fugim desculţi.

Inspiră, aerul, cel rece tare,
Şi frunzele ce se ridică în vârtejuri către cer,
Şi calcă-ncet uşor,
Pe alb-gălbui, de muşeţel covor.

Pe cai de foc, smucind zănatec hăţurile morţii
Pătrund cohorte-ntunecare,
Trimişi de diavol, să-nsămânţeze jar,
Pe unde calcă-n cale, nebunia.

Hai să fugim, în lanuri de voinţă,
Să ne ascundem, pentru-n milion de ani,
Vom sta îmbrăţisaţi şi nemişcaţi,
Uitând că mai există dor.

Deasupra ta, se naşte viaţa iar.
Un fir de care să te prinzi, cu mâna mea,
Să ne-nălţăm spre infinitul ţel
Cu indiferenţa unui bătrân stejar.