Iarna copacilor

Se strâmbă pomii,
Obosiţi de-atâta iarnă,
Crengile le-atârnă greu
Sub un linţoliu împietrit de gheaţă.

Zâmbetul lor a pierit,
Înlocuit cu-n rictus dureros... şi rece,
Şi-a vaiet sună vântul ce se joacă,
În a lor coroane moarte.

Se topesc încet, prin scoarţă-bătrânită,
Carnea lor de lemn, râvnită,
De un foc nepotolit, dorită,
Spre cer apoi să urce, sufletu-i cernit.

Troznesc, prin sălbatice păduri,
Copacii seculari ce-şi duc,
Anii, tăcuţi la tot ce văd şi-aud...
Troznesc, se plâng şi ei cum pot.

De piatră sunt acum,
Copacii, ce primăvara împrăştie parfum,
Morţi, par cei de-acum,
Ce vara ne oferă răcoros cătun.

Respingători sunt ei acum,
Îmbrăţişaţi de iarna crudă,
Da-i vom revedea mereu, cum,
Vor învia, în pragul tinereţii.