Umbra de la piciorul lămpii

Umbra de la piciorul lămpii,
Nu mă lasă să dorm,
Îmi atrage privirea-ncruntată,
Mă face să-mi adun gândurile,
Pierdute, împrăştiate , de ora târzie.

Am umbră la piciorul lămpii,
Umbră neagră, vie, la becul aprins,
Îmi atrage privirea şi mintea întrebătoare,
Totuşi, zâmbind.

Şi nu e mare...e mică,
Umbra mea, şi mă obişnuiesc cu ea,
E oare aici să-mi ţină de urât,
Chiar de nu-mi vorbeşte ?
Nu pleacă, nu se mişcă, nu-mi vorbeşte.
Mă veghează doar.

Aş vrea s-o mângâi, draga de ea,
Aş vrea să-i dau un nume,
Să-i spun c-am înţeles mesajul ei.
Nici ei nu-i place singurătatea,
Vine doar când becul e aprins.

Am înţeles,
Îi e urât şi ei pe întuneric, singură,
Umbră întunecată, ţi-e urât pe întuneric,
Cum le e urât oamenilor între oameni ?

Ore mici, apăsătoare - gala orelor târzii,
Defilaţi prin neant-ul nopţii.
Prin camera mea, între pereţii mei
Şi nu plecaţi nici de-aş avea geamul deschis,
Nu vreţi, vă place şi vouă - ore mici,
Umbra de la piciorul lămpii.

A-nceput să sufle vântul...
S-a oprit.
A început să plouă...
S-a oprit.
Şi copacii acre mi-au bătut în geam,
S-au plictisit...
Doar umbra mea e aici,
Ea nu m-apărăsit.

Somnul şi-a pierdut răbdarea cu mine,
Mă scutură fiori peste ochii grei,
Mă-ndeamnă, mă-nghionteşte,
Prin pleoapele-mi grele îmi sopteşte,
Cum, că timpul ar cam fi
Şi că acuşi e zi.

Mâ-nchin vorbind spre umbra mea, şi-i spun:
-Noapte bună.
Ochii îi închid şi lampa-acum o sting.
Cuprins de-acum întregu-l de-ntuneric,
Şi-n liniştea apăsătoare aud:
- Noapte bună...